Paşii credinţei. Drumuri greşite spre credinţă

Spuneam în numărul trecut al revistei că în următoarele luni vom încerca să atingem unele aspecte legate de trăirea credinţei, care să ne ajute în a ne apropia de Dumnezeu, a-l cunoaşte mai mult pe Cristos şi a fi mai convinşi de credinţa noastră, care să devină o lumină şi pentru cei care ne înconjoară. În felul acesta dorim să trăim intens Anul Credinţei şi cu folos pentru viaţa noastră spirituală.

Dorind să descoperim ce este credinţa, vă propun să vedem mai întâi ce nu este credinţa. În primul rând credinţa creştină nu înseamnă doar a crede într-o fiinţă superioară, cu puteri deosebite, care îl ţine la respect pe om şi dispune de el după propria plăcere. Se întâmplă ca multe persoane, printre care şi tineri, să se considere credincioase doar pentru că nu neagă existenţa acestei fiinţe superioare. Deşi îşi are valoarea sa, aceasta nu este adevărata credinţă creştină care vede în Dumnezeu un Tată şi în Cristos pe Mântuitorul care propune un anumit mod de viaţă pentru a dobândi viaţa veşnică.

Credinţa creştină nu se poate identifica nici cu atitudinea de a-l vedea pe Dumnezeu în fenomenele naturale, ca fiind o forţă în faţa căreia omul nu poate face nimic altceva decât să se supună. În felul acesta se pun pe seama voinţei lui Dumnezeu toate catastrofele naturale (secetă, inundaţii, cutremure etc.) şi toate dramele omenirii (nedreptăţi, sărăcie, războaie, foamete etc.). Împotriva unui astfel de mod de a vedea lucrurile se pronunţa papa Ioan Paul al II-lea într-o vizită în Brazilia: "Voi trebuie să luptaţi pentru viaţă; să faceţi totul pentru a îmbunătăţi condiţiile în care trăiţi. Este o datorie sacrosantă, deoarece aceasta este şi voinţa lui Dumnezeu. Nu spuneţi că este voinţa lui Dumnezeu să rămâneţi într-o situaţie de sărăcie, de boală, cu locuinţe sărăcăcioase. Toate acestea sunt împotriva demnităţii voastre. Nu spuneţi niciodată: "Este voinţa lui Dumnezeu!"".

Fără îndoială, credinţa nu are nimic de-a face cu toate acele atitudini care sunt alimentate mai degrabă de superstiţii decât de o încredere profundă în Dumnezeu. Convingerea că îndeplinirea unor gesturi, a unor ritualuri, a unor "obligaţii" câştigă bunăvoinţa lui Dumnezeu este mai degrabă un mod magic de a vedea raportul cu Dumnezeu. Uneori se întâmplă lucrul acesta şi cu rugăciunea noastră, cu participarea la sfânta Liturghie, cu devoţiunile pe care le facem.

Credinţa creştină nu constă nici în simplul fapt de a adera la toate adevărurile de credinţă pe care Biserica le propune, fără a le aprofunda şi a le trăi. Credinţa nu este o sumă de doctrine şi, de aceea, nu este suficient să nu contestăm învăţătura Bisericii pentru a spune că avem credinţă!

Doar aceste câteva aspecte evidenţiate ne dau de înţeles că, probabil, avem nevoie să purificăm raportul nostru cu Dumnezeu de tot ceea ce nu este credinţă.

Marele gânditor Blaise Pascal spunea: "Există două categorii de persoane inteligente: acelea care îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima pentru că l-au găsit şi acelea care îl caută cu toată inima pentru că nu l-au găsit încă". În acest An al Credinţei suntem invitaţi să îl căutăm pe Dumnezeu din toată inima, redescoperind marele dar al credinţei. Am văzut în acest număr al revistei ce nu este credinţa; în următoarele numere vom încerca să înţelegem ce este aceasta.

Pr. Felix Roca