Dumnezeu ştie de ce, tu...

Luna trecută o colegă de la serviciu ne-a dat, aşa cum îi spunea ea, "vestea vieţii ei": "Mă voi căsători, a spus ea. Aseară, după mai bine de doi ani de când ne cunoaştem, prietenul meu m-a cerut în căsătorie. Evenimentul va avea loc peste două luni. Şi sigur că sunteţi deja invitaţi cu toţii!".

Primul care a reacţionat a fost chiar patronul firmei. Nu a ascuns faptul că, odată căsătorită, nu va mai putea da randamentul pe care el ca patron îl aştepta de la angajaţii lui. Ca dovadă a şi replicat: "Şi crezi că după căsătorie vei mai putea lucra? Te şi văd spunându-mi că vrei să pleci mai degrabă de la serviciu pentru că trebuie să iei copiii de la şcoală, spunându-mi că eşti însărcinată şi că trebuie să iei concediu prenatal şi maternal, că salariul pe care ţi-l dau nu-ţi mai este de-ajuns pentru cheltuielile pe care le implică o familie. N-ai putea să te mai gândeşti?".

Dintr-un colţ al camerei în care ne aflam, o colegă a intrat şi ea în discuţie: "Dar tu ştii ce înseamnă căsătoria? O să fii tu în stare să stai la dispoziţia soţului 24 de ore din 24; să-i speli, să-i găteşti, să-i faci copii, să-i creşti, să-i educi... Şi dacă ar fi numai asta, dar... tu ştii cum sunt bărbaţii, ei... nu se mai satură niciodată... O să fii o sclavă!".

După toate aceste păreri, pe care colega mea nici măcar nu le ceruse, mai, mai să ezite.

Avea să-mi spună a doua zi că i-a părut rău că a spus despre căsătoria ei. Poate că era mai bine să nu spună. Cum avea s-o perceapă prietenul dacă i-ar fi împărtăşit toate cele spuse de către colegi! În acelaşi timp, după cum îmi mărturisise, cele auzite au pus-o puţin pe gânduri. Dacă ar fi fost aşa cum i-au spus colegii de serviciu! Pe undeva, teama pe care o au astăzi tinerii în a-şi închega o familie nu cumva îşi găseşte originile tocmai în acest tip de "păreri"?! Şi apoi, dacă privea puţin în jur, lucrurile stăteau întocmai precum i se spusese. Cunoştea la rândul ei femei care şi-au pierdut serviciu din cauza implicării în viaţa de familie, cunoştea femei rănite în viaţa lor din cauza soţilor uneori violenţi, cunoştea şi copii lipsiţi de recunoştinţă pentru efortul pe care l-au făcut părinţii.

Între timp, pregătirile pentru nuntă continuă. Mai este puţin şi ea, alături de el, vor păşi împreună spre altar şi acolo îşi vor spune "da-ul" lor definitiv în faţa martorilor şi a reprezentantului Bisericii. Se pare că discuţia de luna trecută a lăsat-o rece. Ba mai mult, la vreo câteva zile, într-un moment de pauză mi-a spus că a discutat totul cu prietenul ei. I-a exprimat toate temerile împărtăşite de către colegi, iar el, drept răspuns, nu s-a arătat nici indignat, nici entuziasmat, ci i-a spus calm şi cu seninătate, că au dreptate!

"Lumea de astăzi, i-a spus el, este aşa cum este. Eu nu-i condamn pe colegii tăi de muncă. Dacă ei văd lucrurile astfel, este părerea lor. Ceea ce vreau să te asigur astăzi este că, prin căsătoria noastră, nu-ţi pot promite o viaţă fără nici o suferinţă. Crede-mă, şi eu sunt preocupat de cum va arăta viitorul nostru. Şi eu sunt conştient că tot ceea ce fac e o operă care mă copleşeşte, dar, draga mea, pe undeva, poate că de asta a şi rânduit Dumnezeu ca sacramentul Căsătoriei să fie încheiat între un bărbat şi o femeie, tocmai pentru a se completa reciproc. Nu-ţi garantez fericirea, dar mă voi strădui să te fac fericită, după cum nu-ţi garantez că nu vei suferi, dar mă voi strădui să nu te fac să suferi. Nu-ţi garantez că va fi uşor, dar de asta te-am şi cerut în căsătorie: să ducem povara împreună. Şi apoi, mai este şi Dumnezeu, el ştie de ce noi şi nu alţii, de ce tu şi nu alta, de ce căsătoriţi şi nu "în păcat"... (Gabriela)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba