Aurul albastru
Apa este cea mai importantă componentă a existenței vieții pe pământ. Fără ea nici un organism nu poate supraviețui.
Cifrele din statisticile mondiale, referitoare la insuficiența și chiar lipsa apei potabile pentru mulți oameni, transmit mesaje uluitoare. Unicef și Organizația Mondială a Sănătății au anunțat în luna martie 2012 că 89% din populația mondială, adică 6,1 miliarde de persoane, dispun de surse de apă potabilă generatoare de mari boli infecțioase. Pare incredibilă această informație, dacă se ia în considerație că planeta noastră este acoperită în proporție de 75% de oceane și mări. Apă există din abundență, însă 97,5% din apa existentă este apă sărată.
În anul 1992, Organizația Națiunilor Unite a instituit Ziua Mondială a Apei, care se celebrează în fiecare an la 22 martie. Noi, românii, precum și aproape toți locuitorii din țările europene, nu cunoaștem ce înseamnă lipsa apei potabile, chiar dacă nu toate resursele oferă apa potabilă de cea mai bună calitate. Așa se explică faptul că nici presa și nici alte organizații nonguvernamentale din țară nu menționează despre această zi mondială a apei.
În multe țări din Africa, Asia și America Latină apa este considerată un "bun sacru" și este numită "aurul albastru". Nouă ni se recomandă prin toate mijloacele de comunicare să consumăm minim doi litri de apă pe zi, însă din relatările multor vizitatori în țările de misiune și, mai ales, din descrierile misionarilor, se constată cu durere că mulți oameni duc lipsă de apă potabilă sau fac eforturi deosebite pentru a o procura. Cine vizitează aceste țări are ocazia să întâlnească pe drumurile deșertice caravane lungi de cămile încărcate cu bidoane, iar adesea, chiar grupuri de copii și adulți, care străbat cale de multe ore, cu două, trei vase de apă în spate. Pentru ei, culoarea ori gustul apei nu mai sunt motive pentru a nu o consuma atunci când o găsesc, iar pentru cei care reușesc să adune apa de ploaie pentru câteva zile sau săptămâni este o binecuvântare.
În astfel de locuri, soarele de amiază dogorăște nemilos întinderile nesfârșite ale deșertului. În timpul zilei, nisipul se încălzește în asemenea măsură încât, pășind desculț, te poți alege cu o arsură. Nu se zărește nici o vietate. Cum ar putea exista viață, când pe distanțe de zeci și sute de kilometri împrejur nu există nici o picătură de apă? Popoarele nomade își stabilesc colibele lor pentru o anumită perioadă în jurul ori în apropierea unei surse de apă, iar când aceasta dispare, ei se pun în mișcare, în căutarea alteia. Anotimpul călduros, cu temperaturi care uneori depășesc 45 grade, și secetele îndelungate îi determină pe nomazi să prețuiască apa mai mult decât orice alt bun material.
Din nefericire, în unele locuri, apa este și cauza multor conflicte dintre triburi. O fântână săpată cu greu în ținuturi deșertice și cu piatră vulcanică, reprezintă, pentru oamenii din acele țări de misiuni, un important semn de solidaritate. Și preoții noștri care sunt misionari în Kenya se confruntă deseori cu situații asemănătoare. Știm bine că ei ar dori să dea o mână de ajutor localnicilor pentru a depăși această stare, pentru a putea aduce o clipă de fericire și alinare în viața multora, însă costurile însemnate (minimum 4.000 lei), necesare pentru realizarea unui astfel de proiect, fac ca un astfel de deziderat să rămână doar un vis.
Pentru noi, care nu suntem obligați să facem economie la apă, este mai greu să ne imaginăm că ea poate deveni o problemă de subzistență. Însă pentru mulți alții, sursa de apă rămâne o preocupare majoră, iar lipsa ei produce suferință.
Pr. Claudiu Iștoc