Învierea - victoria iubirii

Ideea articolului din luna trecută era că iubirea vine de la Dumnezeu şi că nimeni nu poate iubi cu adevărat un semen al său dacă nu îl iubeşte pe Dumnezeu. Continuăm itinerarul nostru şi ţinem cont de faptul că în această lună celebrăm pătimirea, moartea şi învierea lui Isus Cristos. Ne este greu să înţelegem gestul lui Cristos de a-şi dărui viaţa din iubire faţă de oameni şi, poate, ne este şi mai greu să acceptăm faptul că ne-a dat exemplu pentru ca şi noi să facem la fel. Cristos şi-a jertfit tocmai viaţa pentru a ne mântui; nu a dăruit ceva anume, ci s-a dăruit pe sine cu întreaga sa viaţă. Nu întâmplător a spus: "... Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult" (In 12,24). Iubirea nu este iubire adevărată dacă nu se dăruieşte, dacă nu este făcută din uitarea de sine pentru a pune persoana iubită pe primul loc. Tentaţia multora este aceea de a crede că iubirea înseamnă a fi iubiţi şi mai puţin a iubi, a primi mai degrabă decât a dărui. Cristos este clar în privinţa aceasta: "Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (In 15,13). O "componentă" clară a iubirii este dăruirea.

A trăi viaţa într-o logică a dăruirii, cum a făcut Isus Cristos, nu înseamnă să ne anihilăm pe noi, să renunţăm la identitatea noastră, să trăim într-o permanentă înstrăinare. Dimpotrivă, înseamnă să purtăm întreaga noastră fiinţă spre o altă persoană, să punem în comun bogăţia vieţii noastre şi să dobândim mai mult dăruind. Calitatea relaţiilor noastre ţine de calitatea dăruirii noastre. Există mai multe feluri de a ne raporta la cei de lângă noi. "A fi printre" alţii este modalitatea cea mai săracă a relaţiilor umane, deoarece înseamnă a sta printre oameni ca între obiecte fără interacţiune şi fără reciprocitate. "A fi cu" alţii este începutul unei relaţii interpersonale manifestată şi sub forma bucuriei de a-l întâlni pe celălalt. Se descoperă că celălalt este diferit de mine şi că diversitatea îmbogăţeşte. Apropierea de celălalt înseamnă capacitate de a fi atent cu el, de a asculta, de a-l accepta etc. "A fi pentru" alţii este un pas înainte spre consolidarea dăruirii. Înseamnă a renunţa la propria individualitate şi a fi convins că nu se poate atinge fericirea de unul singur. Este bumerangul vieţii: dacă ceea ce porneşte de la mine nu atinge viaţa altuia, se va întoarce la mine cu o forţă mai mare şi mă va lovi puternic. "A fi în" altul înseamnă a trăi în Dumnezeu după cum spune sfântul Paul: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20). Iar Cristos îmi spune mereu că a iubi înseamnă, printre multe alte lucruri, a mă dărui.

Sărbătoarea Învierii Domnului este, în sensul acesta, victoria iubirii, deoarece nu poate să rămână mort acela care nu a păstrat nimic pentru sine, care s-a oferit pe sine pentru a-i salva pe ceilalţi, care prin a oferi totul a primit totul. Într-un sens invers, cel care trăieşte viaţa sa în această logică va descoperi că de fiecare dată, când va ieşi din sine pentru a se îndrepta spre alţii, va învia la o viaţă nouă!

Cristos a înviat!

Pr. Felix Roca