Când idealul e nobil...

A emigra nu mai este astăzi un "moft", ci mai degrabă o soluţie, uneori este chiar "ultima soluţie". Şi dacă altădată se plăteau bani grei pentru a ajunge în străinătate, astăzi, cu puţin, se ajunge în locuri nebănuite.

Cu toate acestea, dincolo de consecinţele economice pozitive, pe termen lung, există şi multe efecte greu de prevăzut. Iar "victima" este mereu aceeaşi, familia.

În acest context, fiind student la una dintre universităţile din afara ţării, în cadrul unui curs de sociologie a trebuit să facem un studiu pe teren. Trebuia să întâlnim la ele acasă persoane singure, fie femei, fie bărbaţi, care să confirme teoria conform căreia "Dacă unul dintre soţi l-a lăsat pe celălalt în ţară, probabilitatea că vor avea probleme în căsnicie ar fi fost foarte mare".

Am început să mergem din casă în casă, acolo unde ştiam că sunt conaţionali de-ai noştri, iar ceea ce am întâlnit, pot să spun că m-a uimit. Cazuri care mai de care mai dramatice, experienţe demne nu doar de romane, ci şi de cartea recordurilor, dar şi multe plăcute. Toate se împleteau în dorinţa fiecărei persoane de a-i fi mai bine.

Undeva spre seară, la o oră potrivită, am intrat alături de un coleg într-o casă unde se afla doar un bărbat. Era singur şi prin bunăvoinţa care îl caracteriza ne-a captat imediat atenţia.

"Sunt 12 ani, spunea el, de când sunt în această ţară şi încă de la început am ales să vin singur. Soţia este în ţară, se îngrijeşte de copii, iar eu..." Din ochi încep să-i curgă două lacrimi. Înghite în sec, apoi, vădit emoţionat, continuă: "Nu e uşor!"

În timp ce ne împărtăşea din trăirile lui, privirea mi-a zburat pe una dintre fotografiile pe care le avea în vitrină. Era un preot pe care îl cunoşteam bine, alături de alţi doi tineri. L-am întrebat dacă îl cunoaşte pe preot, iar el, din nou cu două lacrimi în ochi, a continuat: "E fiul meu! Sincer vă spun, dacă nu era el, nu aş fi rezistat aici. Şi-a exprimat dorinţa de a deveni preot încă de când era mic, iar noi, părinţii lui, nu ne-am opus niciodată acestei dorinţe. L-am încurajat, iar el a început drumul de formare. Ştiam că nu-i va fi uşor, dar mai ştiam şi că de modul în care ne vom înţelege, noi ca părinţi ai lui, va depinde liniştea lui sufletească şi curajul de a merge mereu înainte, indiferent de încercările pe care le presupune o astfel de chemare. Şi vreau să vă spun că încercări au fost! Au fost multe! Dar gândul meu era mereu la el şi la ambientul pe care, ca tată, trebuia să-l creez pentru a putea duce la capăt planul pe care Dumnezeu îl avea cu el. Şi mai credeam un lucru; că preoţia lui avea să fie şi o răsplată pentru sacrificiul meu şi al soţiei mele, pentru sacrificiul nostru ca părinţi. Ştiu că Dumnezeu nu lasă nimic nerăsplătit! Eu ştiu un singur lucru, a continuat el, că dacă există fidelitate în iubire şi dacă soţii au împreună acelaşi ideal, iar dacă idealul mai este şi nobil, precum al nostru, chiar dacă sunt la mii de kilometri distanţă, soţii rămân soţi, iar familia rămâne familie. E important însă ca idealul să fie mereu legat de Dumnezeu. Când e în afara lui, totul se năruie, iar familia suferă".

În timp ce ne povestea cu entuziasm cum Dumnezeu nu l-a abandonat niciodată în toţi aceşti ani, am găsit un moment în care să-l întrebăm şi despre ceilalţi doi tineri din fotografie.

"Ceilalţi doi sunt tot copii de-ai mei. La rândul lor sunt studenţi, dar nu ca să devină preoţi. Sincer să fiu, după hirotonirea fiului preot, am decis să continui să rămân şi pentru ei. Au gânduri mari şi sincere şi merită să fie susţinuţi!

Cred că în studiul dumneavoastră despre familiile care emigrează, trebuie să spuneţi că acolo unde Dumnezeu nu este abandonat, şansa de reuşită este de sută la sută. Doar el şi idealurile nobile pe care şi le fixează soţii pentru familia lor, indiferent de încercări, ţin familia unită" (Marius).

Pagină realizată de pr. Felician Tiba