Chipul uman - imagine şi reflexie a frumuseţii lui Dumnezeu

Era în septembrie 1973... Un copil de 14 ani urca pentru prima dată treptele seminarului din Iaşi! Totul era nou, străin, necunoscut. Printre chipurile pe care le-am întâlnit atunci am remarcat, încă din primele zile, o faţă senină, zâmbitoare, umilă... Era unul din studenţii teologi din anul V căruia, am aflat mai târziu, colegii îi spuneau "Mielul lui Dumnezeu".

Anii au trecut şi la 27 iulie am ajuns la Villanova-Mondovi (Italia), în casa Surorilor Misionare ale Patimii lui Isus; aici am regăsit acelaşi chip, aceeaşi privire caldă şi umilă, acelaşi zâmbet. Părintele Iosif Matei era întins, nemişcat pe patul său de suferinţă. De şapte ani suferinţa şi-a pus amprenta definitiv pe trupul său slăbit de munca pe care a desfăşurat-o în Dieceza de Iaşi, iar de doi ani boala i-a luat totul: respiră cu ajutorul aparatelor, nu-şi poate mişca decât ochii şi buzele, fără însă a putea să pronunţe măcar un cuvânt... Boala i-a luat totul, mai puţin liniştea, optimismul, lumina de pe chip şi mai ales zâmbetul care este mai mult decât zâmbetul unui om: are în el ceva divin!

Am concelebrat împreună şi cred că am înţeles, mai mult ca niciodată, ce înseamnă a te identifica cu Cristos suferind, răstignit. Nu poţi să nu lăcrimezi privindu-l pe acest "alter Christus" răstignit de boala care i-a măcinat trupul, în timp ce el îţi zâmbeşte şi se chinuie, prin mişcarea buzelor, să te însoţească în rugăciunile celebrării.

Alături de el am găsit "o Veronică" miloasă, sora Maria, care prin prezenţa, jertfa şi slujirea ei continuă ajută ca acel chip să rămână mereu senin şi zâmbitor.

Într-o lume în care chipul omului, "fărâmă de dumnezeire", se află în pericol, este schimonosit, desfigurat, într-o zi de iulie, am redescoperit chipul unui om, al unui preot, imagine şi reflexie a frumuseţii lui Dumnezeu, icoană vie a divinităţii.

Pr. Anton Săboanu