Am căutat fericirea cu orice preţ, dar...

Îmi amintesc că atunci când eram mic eram foarte fericit. Tata şi mama mă înconjurau cu o aşa iubire încât mi-aş fi dorit ca niciodată să nu mă despart de ei. Era între ei ceva ce te făcea să te simţi în siguranţă. Nu pot uita niciodată bomboanele pe care tata mi le aducea ori de câte ori se întorcea acasă de la serviciu. De asemenea, cum pot să uit glasul atât de duios al mamei, mai ales atunci când îmi spunea că trebuie să fiu cuminte "ca Isus"! Atunci nu înţelegeam mare lucru din ceea ce dorea ea de la mine. Sincer să fiu, nici nu puteam să-mi închipui un Isus "obraznic".

Am crescut însă şi deodată am avut impresia că părinţii nu mă mai iubesc. De fapt, nimeni nu mă mai iubea! S-a întâmplat aşa, fără nici o pregătire prealabilă. Abia mai târziu aveam să înţeleg că trecusem prin perioada adolescenţei şi că ceea ce mi se întâmpla era normal.

De atunci însă a dispărut acel sentiment de fericire. Nu mă mai mulţumeau nici bomboanele tatălui, nici cuvintele mângâietoare ale mamei, nu mă mai mulţumea nimic din ceea ce ei făceau pentru mine.

Aveam în mine sentimentul că vreau să fiu liber; să nu mai trebuiască să ascult de părinţi, să fiu independent, să merg la şcoală doar dacă vreau, să fac ceea ce vreau. Dar... era imposibil! Aveam nevoie în continuare de părinţi. Aveam nevoie de ei poate mai mult decât înainte. Sau, mai bine zis, aveam nevoie de susţinerea lor financiară.

La un moment dat însă s-a întâmplat ceva uimitor în viaţa mea. M-am îndrăgostit! Iar fericirea a început să-mi bată din nou la uşă. Era o experienţă nouă pentru mine. Acum eram un alt om! Eu însumi nu mă mai recunoşteam! Ce să mai, voinţa mea era şi voinţa ei, libertatea mea era şi libertatea ei, iar fericirea..., fericirea mea era ea însăşi.

Ne-am căsătorit, iar momentul nunţii a fost cu adevărat unul magic. Au venit mulţi invitaţi, unii la care nici nu mă aşteptam. Ne-au făcut o mare surpriză. Preotul, la rândul său, ne-a făcut să ne simţim speciali. Îmi doream ca acel moment să nu se termine. Revăd parcă şi acum bucuria nuntaşilor, complimentele primite pentru rochia miresei, pentru costumul meu de mire, revăd marea de felicitări şi flori pe care fiecare a ţinut să le împărtăşească cu noi. Doar eram singur la părinţi şi trebuia să fie o nuntă specială, nu?

La puţin timp după nuntă, când începe viaţa cu adevărat, când nuntaşii pleacă fiecare la casa şi familia lor, când nimeni nu-ţi mai face complimente, nu-ţi mai oferă flori şi nu te mai felicită, caută tu fericirea, familie nou înfiinţată!

Fericirea din copilărie, fericirea din perioada marii mele "îndrăgostiri", au rămas simple amintiri. Albumele de fotografii erau singurele capabile să mai amintească acele momente.

Mă simţeam ca un "tânăr bătrân"! Pe cât de mult promitea viaţa de căsătorie, pe atât de mult am rămas dezamăgit de ea! Trebuia să fiu fidel, trebuia să vin la timp acasă, trebuia să dau cont unde am fost şi de ce am întârziat, trebuia să fiu atent unde îmi las hainele, cu ce mă îmbrac, cum vorbesc, cum gesticulez, cum mănânc, noutăţi pentru care până atunci nici nu mă preocupam.

Dar dacă am fost singur la părinţi, iar ei făceau totul pentru mine şi în locul meu, unde să le învăţ pe toate acestea? Şi apoi, am mai spus ceva după căsătorie de Isus, de Dumnezeu, de biserică, de preot? Am crezut că toate acestea sunt doar până la căsătorie!

Am uitat că fericirea stă în lucrurile şi gesturile mărunte de fiecare zi; când ai cui să dai "Bună dimineaţa", când ai cui să zâmbeşti, să-i spui "Mulţumesc", să-i faci mici surprize, să poţi spune "Cât te iubesc!", "Cât însemni pentru mine!" "Ce bine e că tu exişti!" Am uitat să mă mai simt copil şi iată că eram să pierd totul! Era să pierd fericirea... (Emil)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba