Am scos televizorul afară
Când eram mic, mama mă învăța să nu vorbesc cu mâncarea în gură. "E un gest urât!", spunea ea. "Nu poți să mănânci și să vorbești în același timp!" Pentru a-i fi și mai ușor, întru-cât eram mulți frați, a dat un "decret" unic: "La masă nu se vorbește deloc!" Iar noi ne-am supus!
Așa mi-am petrecut copilăria alături de frații mei, în respect deplin pentru mama, pentru tata și mai ales pentru vorbele lor. Ceea ce spuneau ei pentru noi era "sfânt". Cu timpul însă am crescut și simțeam nevoia să vorbim între noi nu doar când lucram împreună, ci și când luam masa împreună. De fapt era momentul cel mai potrivit să împărtășim ceea ce făcusem și ceea ce mai auzisem. Iar mama, înțeleaptă ca de obicei, ne-a înlesnit "comunicarea". De data aceasta știam când și cum să vorbim, cât și ce să vorbim.
Acum sunt mare, sunt căsătorit, am copii, am casa mea, am masa mea și de mine și de soția mea depinde să impunem sau nu aceleași reguli pe care ni le-a impus mama la vremea ei.
Ceea ce însă m-a determinat să împărtășesc această mărturie este faptul că nu numai că nu am impus regula mamei, dar eu însumi am adus și am montat în bucătărie un televizor. "Destul că lucram toată ziua, măcar seara să aud și să văd ultimele știri!" Ce salt făcusem! Nu numai că nu am impus să nu se vorbească la masă, dar eu însumi am "completat" masa cu un televizor. Pentru mine era mai comod să văd știrile în bucătărie. Așa, măcar, rezolvam două lucruri deodată! Și ce credeți, am fost mai informat? Fără să-mi dau seama, televizorul dăuna "grav" familiei.
Spuneam că lucram toată ziua. Ca atare nu aveam timp să ascult sau să văd o știre, să fiu la zi cu ceea ce se mai întâmpla în țară sau în lume. Abia așteptam să ajung seara acasă, să ne așezăm la masă și să vedem ce mai era nou pe mapamond. Cum însă eram la masă, din cauza zgomotului făcut de linguri, de furculițe, de tacâmuri în general, mă iritam pentru că nu mai puteam auzi bine știrile. Atunci mi-a venit în minte ideea mamei: "Decret unic: De la începutul știrilor, chiar dacă suntem la masă, nu mai vorbește nimeni!"
Era o idee pe cât de absurdă, pe atât de neinspirată, deoarece transformam cina dintr-un moment de comuniune într-un moment de continuă tensiune. În loc să împărtășim între noi ceea ce am experimentat pe parcursul zilei; noi la serviciu, copiii la școală, asistam cu toții la un "spectacol" tensionant și fără logică. Mai mult, dacă erau începute deja știrile, nu mai era timp nici pentru rugăciunea de dinainte sau de după masă. Fiecare mânca "în legea lui", iar la sfârșit se retrăgea în tăcere. Și cum se întâmplă de obicei, pentru că nu ne mai rugam împreună, treptat, rugăciunea a devenit facultativă, apoi s-a ignorat definitiv.
Într-o zi însă, privindu-i cum se "chinuiau", mi-am zis: "Gata!", televizorul trebuie scos afară din bucătărie. Nu pot să-mi distrug familia din cauza unui televizor. Comuniunea e mai importantă decât știrile pe care oricum, dacă sunt interesat, le pot urmări de unul singur după cină. Și am scos televizorul afară!
Acum e atâta liniște! Nimeni nu se supără, nimeni nu strigă și nimic nu ne mai preocupă. Mă refer aici la conținutul știrilor, care, de cele mai multe ori, ne îngrozea. Și eram la masă! De multe ori, după ce vedeam atâta cruzime, incapacitate, suferință, răutate, ne ridicam dezamăgiți și chiar descurajați, ca și cum totul în lume mergea pe dos.
După ce am scos televizorul, seninătatea a revenit pe fețele copiilor, iar soția, mulțumită, cel puțin de atunci încoace, ca să-mi urmăresc liniștit știrile de după cină, spală de una singură vasele.
Între timp ne-am ocupat și de educația copiilor în ceea ce privește a vorbi sau a nu vorbi la masă. Pe lângă a nu vorbi cu mâncarea în gură ei mai știu și că nu e indicat să privești la televizor în timp ce mănânci. Deocamdată ei știu doar atât, "că te poți îneca!" (Ioan)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba