PS Anton Coşa: La 10 ani de episcopat

PS Anton Coşa, episcop de Chişinău, a împlinit, la 6 ianuarie, zece ani de la consacrarea ca episcop. A fost numit episcop la 30 octombrie 1999; consacrarea a fost primită prin mâinile papei Ioan Paul al II-lea, în bazilica "Sfântul Petru" din Vatican, ca episcop titular de Paesto (Paestum), iar Liturghia inaugurală ca episcop a fost la Chişinău la 15 ianuarie 2000. La 27 octombrie 2001, Mons. Coşa a fost numit episcop de Chişinău. O sfântă Liturghie de mulţumire pentru cei zece ani a avut loc în catedrala din Chişinău în ziua de 7 ianuarie, la ora 11.00. Alături de episcopul de Chişinău au fost PS Petru Gherghel, PS Aurel Percă, PS Cornel Damian (care a ţinut predica) şi 25 de preoţi din România, din străinătate şi din Dieceza de Chişinău, alături de călugări şi călugăriţe, autorităţi civile şi credincioşi din dieceză. Din Dieceza de Iaşi au participat preoţii: Alois Fechet, Isidor Mocanu, Mihai Budău, Cornel Cadar, Viorel Ababei şi Eduard Coşa. Cu ocazia împlinirii celor zece ani, PS Coşa a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări.

- S-au împlinit, la 6 ianuarie, zece ani de la consacrarea Preasfinţiei voastre ca episcop. De obicei, momentele aniversare sunt ocazii de a face bilanţuri. Cum se prezintă Dieceza de Chişinău astăzi?
Nu-mi vine să cred că au trecut deja zece ani de la memorabila zi, când regretatul papă Ioan Paul al II-lea m-a consacrat episcop în bazilica "Sfântul Petru". Cât despre bilanţuri, ce să vă spun? Chiar săptămânile trecute, în vederea apropiatei vizite ad limina, am pregătit un bilanţ pe ultimii cinci ani şi cu această ocazie am putut constata că sunt multe realităţi noi ce au apărut în această perioadă în dieceză. La ora actuală Dieceza de Chişinău are 17 parohii şi zece filiale, în care activează 33 de preoţi şi doi diaconi permanenţi. Recent a fost hirotonit un diacon al diecezei care va fi sfinţit preot la vară, iar un alt tânăr din Transnistria a fost hirotonit diacon şi la vară va fi preot pentru Congregaţia Preoţilor Inimii Preasfinte a lui Isus. În dieceză activează patru congregaţii masculine şi 11 congregaţii feminine cu un total de 60 de persoane consacrate. Doi tineri învaţă în Seminarul din Iaşi, iar alţi trei se pregătesc să fie preoţi serţani în Polonia. Aş aminti şi prezenţa mai multor mişcări bisericeşti în dieceză, care au contribuit la creşterea şi maturizarea spirituală a credincioşilor. Există diferite organizaţii cu caracter social prin care Biserica îşi realizează vocaţia sa de a-i ajuta pe cei săraci, pe cei abandonaţi şi fără acoperiş, pe copiii şi bătrânii care au atâta nevoie de ajutor. Aş rezuma spunând că Dieceza de Chişinău arată din ce în ce mai mult ca o adevărată Biserică locală, cu tot ceea ce este necesar pentru creşterea spirituală a credincioşilor ei.

- Împlinirile sunt ocazii de a aduce mulţumire lui Dumnezeu. Care ar fi cele mai frumoase lucruri care s-au petrecut în acest timp din urmă în Dieceza de Chişinău?
Fiind o Biserică tânără, cu un trecut atât de dureros, orice mică realizare este privită cu mare satisfacţie. Îmi amintesc de prima perioadă a prezenţei noastre aici, când mergeam şi vizitam micile comunităţi. La întoarcerea acasă făceam o adevărată sărbătoare pentru orice persoană nouă care apărea. De aceea, nu ştiu ce să consider a fi cel mai frumos lucru! Totuşi, aş spune că îmi umple inima de bucurie orice convertire, orice persoană nouă care apare în Biserică, şi invers, îmi rupe inima, orice abandon, orice dezertare din Biserică. De fapt, nu este aceasta misiunea noastră, de a vesti evanghelia, de a boteza şi, în general, de a administra sacramentele? Simt o bucurie de nedescris ori de câte ori botez, stau la spovadă, celebrez sfânta Liturghie şi vestesc evanghelia.

- Ce-şi doreşte episcopul de Chişinău la ceas aniversar?
Mi-aş dori mult să ştiu şi să fiu sigur că ceea ce am realizat până acum a fost şi este voinţa lui Dumnezeu, că este apreciat ca atare şi de cei cu care colaborez şi că, astfel, va avea continuitate. Ceea ce s-a realizat rămâne şi va da mărturie despre iubirea lui Dumnezeu faţă de aceşti oameni, faţă de acest pământ.

- Suntem în Anul Sfintei Preoţii. În acest an preoţii sunt invitaţi să mediteze mai mult la chemarea şi misiunea lor. Amintindu-şi de începutul vocaţiei, ei îşi întăresc chemarea. Cum a fost începutul vocaţiei dv.?
Cred că nu există mare diferenţă între vocaţia unuia sau a altuia. Dumnezeu cheamă, omul răspunde! Fără îndoială, există anumite particularităţi, de la om la om. Îmi aduc aminte că de mic copil, de când aveam 3-4 ani, mă vedeam preot. Jocurile mele erau cele legate de preot. Îmi improvizam haine preoţeşti, îmi construiam amvon, scaun de spovadă, aspersor, răsfoiam toate cărţile religioase pe care le avea mama etc. Cred că vocaţia este un dar al lui Dumnezeu, pe care fiecare îl dezvoltă în mod personal. Familia este primul seminar. Sunt extrem de recunoscător părinţilor mei, mai ales mamei, care mi-a transmis dragostea faţă de Dumnezeu. Ei îi datorez totul. Desigur, toată familia participă la vocaţia unui fiu la preoţie. Ştiu foarte bine cât de mult s-au rugat părinţii şi fraţii mei pentru statornicia mea. Când îmi este greu, mă gândesc la ei. Îi văd ca prin ceaţa istoriei îngenuncheaţi, cu rozariul în mână, în jurul unei lumânări, rugându-se pentru mine. Aşa i-am surprins o dată, când m-am întors acasă pe neaşteptate, când ni se dăduseră câteva zile de odihnă după o sesiune de examene. Dar mai există încă un seminar, cel numit "comunitatea parohială". Am simţit mereu sprijinul comunităţii mele parohiale şi a părinţilor parohi. Le mulţumesc tuturor pentru contribuţia lor la desăvârşirea vocaţiei mele. Şi dacă orice vocaţie porneşte dintr-o familie cu credinţă şi se maturizează într-o comunitate parohială care se roagă, în cele din urmă, ea se desăvârşeşte într-un seminar. Seminarul de la Iaşi şi-a lăsat puternic imprimată în identitatea mea preoţească înalta sa reputaţie. Sunt mândru că am fost student la Iaşi şi sper să nu-i dezamăgesc niciodată pe profesorii mei. Acum înţeleg cât a fost de necesar acest An al Sfintei Preoţii. Cu adevărat simt că renasc zi de zi în vocaţia mea, simt mai puternic responsabilităţile la care m-am angajat. Mulţumesc, Sfinte Părinte!

A consemnat pr. Cornel Cadar