Alături de bolnavi şi suferinzi

De vorbă cu preoţi capelani pentru bolnavii din spitalele din Bacău, Iaşi şi Roman.

- Ce înseamnă pentru Sfinţia voastră misiunea de a asista bolnavii din spitale?

Pr. Ioan Balan: Din scurta mea experienţă în misiunea de capelan în spitalele din Bacău consider că întâlnirea dintre preot şi omul bolnav din spital este apropierea dintre om şi om, care se transformă în întâlnirea cu Dumnezeu. Poate să fie mai mare bucurie decât atunci când omul, după lungi căutări, îl întâlneşte pe acela care suferă - până la sfârşitul a toate - pe altarul lumii? De multe ori, chiar şi simpla prezenţă a preotului aduce o licărire de speranţă în ochii şi în sufletul celui suferind şi atunci inimile se deschid, lacrimile de căinţă şi de durere provenite din adâncul fiinţei apar pe feţe şi credinţa este biruitoare, iar trăirea preoţiei prin slujirea bolnavilor devine o rază de mulţumire. Orele petrecute în spital niciodată nu reprezintă un timp pierdut, ci o putere pentru împlinirea celorlaltor dimensiuni ale pastoraţiei.

Pr. Laurenţiu Dăncuţă: Pentru mine această misiune a însemnat progresiv: ascultare, faţă de voinţa lui Dumnezeu şi a episcopului; apoi, o întâlnire cu suferinţa şi cu moartea; acestea, urmate de o puternică lecţie de credinţă şi speranţă pe care o primesc din partea multor credincioşi aflaţi pe patul suferinţei, ajutat fiind astfel să aprofundez valoarea şi actualitatea cuvintelor lui Isus: "Am fost bolnav şi m-aţi vizitat" (Mt 25,36) şi "îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca" (Mc 16,18).

Pr. Emanuel Imbrea: În misiunea preoţească, asistenţa spirituală pe care o acord bolnavilor din spitale o văd ca pe o participare la însăşi misiunea lui Cristos, medicul divin, şi, totodată, ca pe o slujire trăită în "logica iubirii" faţă de cei aflaţi în suferinţă. În plus, parafrazând cuvintele sfântului apostol Paul (cf. 1Cor 9,16), pot spune că, dacă asist bolnavii din spitale, acest lucru nu este pentru mine un motiv de laudă; este o obligaţie pe care trebuie să o îndeplinesc, şi vai mie dacă nu mă îngrijesc de cei bolnavi!

- În ce constă misiunea de capelan pentru bolnavii din spitale?

Pr. Ioan Balan: Cei care păşesc pragurile spitalelor sunt mulţi. Boala nu-şi face programare, de aceea saloanele găzduiesc mulţi bolnavi pentru care prezenţa unui preot va fi mereu o binecuvântare. Concret, la Spitalul Judeţean din Bacău în zilele de vineri şi duminică, bolnavii care pot coborî la capela catolică, aflată la subsolul spitalului municipal, se roagă Rozariul (ora 15.00-15.30), se spovedesc şi participă la sfânta Liturghie (ora 15.30-16.10). Duminica participă aproximativ 15-25 de persoane. După celebrare merg în saloane pentru Spovadă şi Împărtăşanie pentru cei care nu se pot deplasa (ora 16.15 - până se termină). Atât vinerea, cât şi duminica, surorile din Congregaţia Misionarele Carităţii, surorile asumpţioniste şi surorile franciscane merg prin rotaţie în saloane pentru a anunţa programul de la capelă şi pentru a face o listă cu catolicii care urmează să fie spovediţi şi împărtăşiţi.

Pr. Laurenţiu Dăncuţă: În fiecare zi, vizitez unul sau două dintre cele 14 spitale din Iaşi pentru spovadă şi împărtăşanie, pentru sacramentul Ungerii bolnavilor (Maslul) sau pentru administrarea viaticului. Ungerea bolnavilor este sacramentul pe care-l celebrez cel mai des. Iar împreună cu întărirea şi încurajarea ce le-o transmit prin sacramente, cei în suferinţă se simt alinaţi şi când zăbovesc un pic împreună cu ei pentru a mai schimba câteva cuvinte.

Pr. Emanuel Imbrea: Exercitând misiunea de capelan pentru bolnavii din zona Roman, urmez un program săptămânal care să faciliteze întâlnirea mea cu bolnavii internaţi în spital şi să permită apropierea lor de Dumnezeu prin rugăciune şi participarea la sacramente. Astfel, în zilele de marţi, vineri şi duminică, la ora 14.00, în capela spitalului municipal din Roman, bolnavii (cei care se pot deplasa) participă la sfântul Rozariu şi la alte devoţiuni (în cinstea sfântului Anton de Padova, în cinstea inimii lui Isus etc.). De asemenea, ei au ocazia să se spovedească şi să participe la sfânta Liturghie duminicală, celebrată la ora 14.30, în capelă fiind prezenţi mai tot timpul aproximativ 30 de bolnavi. Pentru cei imobilizaţi la pat, care îşi exprimă dorinţa de a primi sfintele sacramente, efectuez vizita prin saloane în zilele stabilite în program, fiind ajutat în acest sens de un grup de persoane din toate cele patru parohii ale Romanului.

- Ce anume aţi recomanda celor care se întâlnesc, pentru prima dată, cu patul unui spital?

Pr. Ioan Balan: În primul rând vreau să le recomand să nu dea vina pentru ceea ce suferă pe Dumnezeu. Nu este el vinovatul pentru ceea ce reprezintă boala trupului. Altele sunt cauzele. În faţa suferinţei e posibil să cazi în disperare şi atunci te autodistrugi, sau poţi să te abandonezi în mâinile lui Dumnezeu, şi dacă ne aflăm în braţele sale atunci suntem în siguranţă.

Pr. Laurenţiu Dăncuţă: Tuturor le recomand să fie ferm convinşi că niciodată Dumnezeu nu pune o cruce (în acest caz boala, suferinţa) pe umerii noştri şi apoi ne lasă să o purtăm singuri, ci, dimpotrivă, rămâne şi o poartă împreună cu noi: trebuie doar ca să luptăm să-i simţim prezenţa! Totodată, le recomand să nu irosească suferinţa lor, ci să o ofere pentru Biserică, pentru întoarcerea păcătoşilor şi pentru toţi cei care-i slujesc şi îngrijesc pe bolnavi, în mod deosebit, fiind Anul Sfintei Preoţii, pentru preoţi.

Pr. Emanuel Imbrea: I-aş invita să nu le fie teamă. O asemenea experienţă de boală şi suferinţă poate să le permită să-l întâlnească şi să-l cunoască tot mai mult pe Cristos, care a suferit atât de mult din iubire faţă de noi.

- La 22 noiembrie 2009 Sfântul Părinte a dat Mesajul pentru Cea de-a XVIII-a Zi Mondială a Bolnavului (11 februarie). Care ar fi ideea sau gândul pe care aţi dori să-l subliniaţi din acest mesaj?

Pr. Ioan Balan: Suferinţa este însoţitoarea fidelă a omului de la naştere şi până la moarte, este ca un ghimpe pentru trupul omului. Nimeni nu vrea suferinţa. Ceea ce este important e că nu evitarea suferinţei, fuga din faţa durerii, îl vindecă pe om, ci capacitatea de a accepta încercarea, de a creşte în ea, de a găsi sens prin unirea cu Cristos, care a suferit cu iubire infinită pentru toţi oamenii.

Pr. Laurenţiu Dăncuţă: "Experienţa bolii şi a suferinţei poate deveni o şcoală de speranţă" este gândul Sfântului Părinte care mă întăreşte în convingerea că suferinţa şi moartea nu au şi nu vor avea niciodată ultimul cuvânt, ci ele, prin Cristos şi harul său, pot fi izvor de credinţă, speranţă şi dragoste. De aceea, fiecare suntem invitaţi să devenim "bunul samaritean" al mileniului trei, aplecându-ne "asupra rănilor trupeşti şi sufleteşti ale fraţilor şi surorilor noastre pe care-i întâlnim pe drumurile lumii".

Pr. Emanuel Imbrea: Mesajul Sfântului Părinte pentru Cea de-a XVIII-a Zi Mondială a Bolnavului mi-a oferit ocazia să conştientizez tot mai mult faptul că, în exercitarea slujirii preoţeşti, "timpul petrecut lângă cel care este în încercare se revelează rodnic în har pentru toate celelalte dimensiuni ale pastoraţiei". Într-adevăr, în "apostolatul milostivirii lui Dumnezeu", clipele petrecute la căpătâiul celor bolnavi şi suferinzi îi oferă preotului acea forţă interioară şi acel reînnoit entuziasm de care are nevoie în misiunea pe care o desfăşoară în cadrul Bisericii.

A consemnat pr. Cornel Cadar