Bucuria de a fi misionară

Revenită acasă după doi ani de misiune în Kenya (unde a plecat în octombrie 2008 împreună cu Alina Cojan şi Adrian Cimpoeşu), Gilberta Hobincu împărtăşeşte câteva din bucuriile pe care le-a trăit în misiuni.

O inimă plină de recunoştinţă port în mine pentru acest timp preţios, de doi ani, petrecut în Africa. Maikona nu mai este doar un loc pe hartă pentru mine, ci a devenit acasă. Acasă nu este localitatea în care ne-am născut ori casa părintească, ci orice loc care ne aduce pace, bucurie şi un sentiment de apartenenţă la o familie mai mare decât cea din care ne tragem. Misionarul nu are casă. Casa lui este orice adăpost în care o persoană deschisă vrea să-l primească. "Am fost străin şi m-ai primit" (cf. Mt 25,35b). Am fost o străină şi m-au primit, ba mai mult, mi-au făcut loc în viaţa lor de zi cu zi. M-am rugat cu ei, am muncit împreună, am mâncat şi am băut împreună, am râs şi am plâns împreună.

Înainte să plec, în mintea mea, misionarii păreau a fi nişte oameni hiperactivi, încărcaţi de responsabilităţi şi proiecte derulate în folosul oamenilor de acolo. Mai târziu, am înţeles că pentru a fi misionară presupune, de fapt, în primul rând să parcurg un drum de ascultare, umilinţă, observaţie şi tăcere. Trebuia să învăţ să merg pas la pas cu ei. Trebuia să învăţ să mergem împreună pe un drum pe care Isus ne-a chemat să fim împreună. Trebuia să intru în comuniune cu ei şi să împărtăşim speranţe, bucurii, dureri, nervi, tot curcubeul de sentimente...

Fraţii din comunitatea Taizé explică de multe ori frumuseţea unei icoane (Isus şi prietenul său), recent descoperită, care provine din Egipt, din secolul al VI-lea. Isus este reprezentat aici ca un om simplu. Este îmbrăcat normal, dar are ochii foarte mari şi ţine mâna dreaptă pe umărul unui bărbat care este prietenul său. În mâna stângă, în dreptul inimii, Isus ţine o carte pe care sunt încrustate pietre preţioase. Prietenul poate fi oricine.

Gândul la această reprezentare a lui Isus, cu o mână pe Cartea Sfântă şi cu cealaltă pe umărul prietenului său, m-a încurajat în căutarea unui echilibru între viaţa activă şi cea contemplativă.

Pr. Tablino, misionarul care a făcut pionierat în Deşertul Chalbi, începând încreştinarea tribului Gabra, spunea că pe măsură ce trece timpul realizează că pentru mai mult rod în viaţa activă are nevoie să stea tot mai mult în contemplaţie.

Provocările abecedarului în viaţa de nomad

Munca mea de coordonator al grădiniţelor şi şcolilor primare deschise de misiune, presupune motivarea şi încurajarea comunităţii în favoarea educaţiei. În acest sens, am organizat activităţi împreună cu alte autorităţi din Maikona, directorul şcolii primare, inspectorul grădiniţelor, reprezentanţi ai organizaţiilor care luptă pentru drepturile copilului şi chiar primarul.

În urma întâlnirilor cu localnicii rămâneam mereu pe gânduri şi căutam răspunsuri la mii de întrebări. În Katelo Demo, una din manyate (sate), un tată m-a întrebat odată: "Cum pot eu să aflu performanţele fiului meu când îmi aduce carnetul de note, dacă eu nu ştiu numere şi litere?" În altă manyată, un bărbat mi-a spus: "Dacă dăm toţi copiii la şcoală, cine o să ne mai ajute cu păstoritul animalelor? Suntem bătrâni şi nu reuşim să facem munca aceasta singuri. O să trimitem jumătate dintre copii la şcoală, iar restul vor sta acasă să ne ajute". Acestuia din urmă nu ştiam ce să-i răspund. În felul lui, omul avea dreptate. Primarul a salvat atunci situaţia şi le-a spus oamenilor: "Nu trebuie să facem diferenţe între copii. Toţi trebuie să meargă la şcoală. Guvernul vrea ca numărul analfabeţilor să scadă în Kenya. Orice copil are dreptul la educaţie".

Eforturile noastre şi ale celorlalţi dau roade, astfel că numărul celor educaţi creşte, iar conştientizarea părinţilor faţă de importanţa educaţiei este destul de rodnică. Lumea modernă nu cere forţă în braţe, ci diplome peste diplome şi cât mai multe cunoştinţe. Cum spunea pr. Eugen Blaj, parohul misiunii din Maikona, nu mai contează forţa braţului, ci forţa creierului.

Gilberta Hobincu