Cu verigheta la amanet

Sunt mai bine de zece ani de când ne-am jurat unul altuia iubire pentru toată viaţa. Ne-am promis atunci să rămânem fideli, indiferent de bucuriile sau încercările prin care vom trece.

Ştiam că ideea de a ne uni în sacramentul Căsătoriei este o decizie curajoasă. De aceea am dorit să o luăm doar noi doi. I-am ascultat cu mult respect pe ceilalţi, dar decizia finală ne-a aparţinut doar nouă.

Timpul însă a trecut. Pe parcurs, iubirea noastră s-a descotorosit de ceea ce era impuls de moment şi declaraţii romantice, greu de crezut şi de îndeplinit, declaraţii doar de dragul declaraţiilor, iubire specifică tinerilor. Viaţa în noi "s-a aşezat", iar odată cu ea şi modul de a înţelege iubirea. Au început să apară copiii şi odată cu ei noi provocări, noi priorităţi.

Lumânările pe care le aprindeam deseori la cinele noastre, trandafirii roşii, apelativele drăguţe pe care ni le adresam unul altuia şi chiar şerveţelele colorate pe care le foloseam, toate acestea, deodată, nu-şi mai găseau justificarea. Ceea ce era curios însă era faptul că nici unul dintre noi nu ne întrebam de ce. "Probabil că aşa trebuie să fie", mai gândeam eu câte o dată, nostalgică oarecum după timpurile trecute.

Îi admiram mereu pe cei care, în biserică, celebrau 25 sau chiar 50 de ani de căsătorie. "Ce eroi, îmi spuneam în minte! Dacă ei au reuşit... noi de ce nu am reuşi?"

Şi, sincer, era să nu reuşim!

Spuneam că în familia noastră au început să vină copiii. I-am primit cu bucurie pe fiecare dintre ei, dar cu fiecare copil sosit, din cauza atenţiei mari pe care i-o dădeam şi apoi pe care le-o dădeam tuturor, mă îndepărtam mai mult de soţul meu.

"E firesc!", îmi spuneam. Copiii au nevoie de educaţie, de grija mamei, de iubirea ei. În lipsa soţului care lucrează, cineva trebuia să se ocupe şi de ei. Şi am început să mă preocup!

Încet, încet, creşterea lor presupunea noi atitudini. Eram pentru ei şi mamă şi tată. Soţul, de multe ori, întors de la serviciu, obosit şi nervos, se mulţumea să mănânce, să privească la televizor şi să se culce.

Erau lecţii de făcut, anumite comportamente de corectat, haine de spălat, de pregătit totul pentru a doua zi, de vorbit la şcoală etc. Toate acestea m-au obosit. Efectiv, m-au obosit!

Şi a venit acea zi nenorocită în care am răbufnit nervoasă. Ştiu că am aruncat telecomanda televizorului pe geam. Am reproşat soţului indiferenţa şi impasibilitatea în ceea ce priveşte creşterea copiilor. I-am reproşat lipsa de atitudine şi faptul că m-a lăsat singură.

A doua zi, încă supărată, în dorinţa de a-i da o lecţie şi mai mare, m-am dus să-mi vând verigheta. Am intrat la un magazin de amanet, am scos verigheta şi am spus vânzătorului că vreau s-o vând. Vânzătorul a luat-o, a privit-o lung, m-a privit şi pe mine şi mi-a spus: "Această verighetă nu are nici o valoare!". "Cum să nu aibă nici o valoare? i-am răspuns indignată. Când am cumpărat-o am dat pe ea o grămadă de bani!". "Da, nu are nici o valoare, a continuat el. Ea valorează numai împreună cu a soţului şi deoarece nu aţi adus-o şi pe a lui, înseamnă că el încă mai trăieşte. Aveţi probleme în familie?".

Ruşinată, am luat verigheta şi am ieşit afară. În aceeaşi seară i-am povestit soţului ceea ce mi s-a întâmplat cu amanetarul, iar el, la rândul lui, stingherit de gestul meu, mi-a spus: "Da, ai dreptate! Am greşit amândoi, eu lăsându-te singură în administraţia casei şi în creşterea copiilor, iar tu, din cauza la toate acestea, îndepărtându-te de mine. Ne-am lăsat unul pe altul în singurătate, iar aceasta era să ne coste! Ce inspirat a fost amanetarul!". (Corina)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba