Răspundem cititorilor

- Magda Coşa (Valea Mare). "În realitate, fiecare revistă "Lumina creştinului" este importantă pentru că este unică şi irepetabilă, având în vedere varietatea de articole care o compun şi totuşi, atunci când odată apare cu numere de 50, 100, 150... 250, parcă bucuria este mai mare. Aceasta se întâmplă şi cu această ediţie a revistei care poartă cifra 250. Da, de 250 de ori revista "Lumina creştinului" a ieşit de sub tipar pentru a intra în casele şi în inimile multor persoane din dieceză, din ţară şi din străinătate purtând seminţe de credinţă sufletelor însetate de Dumnezeu, potrivit parabolei semănătorului: aducând roade care 30, care 50 etc. Eu, cu mare bucurie, am citit fiecare revistă de când a început să fie reeditată şi parcă sunt chemată în conştiinţă să verific cât a schimbat în mine; privesc o clipă înapoi pentru a face bilanţuri, ca apoi să-mi îndrept privirea spre viitor în aşteptarea de mai bine din punct de vedere cantitativ, dar şi calitativ. În încheiere adresez dorinţa de împliniri şi urări întregului colectiv de redacţie, colaboratorilor, susţinătorilor şi tuturor cititorilor, care cu darul lor material sau spiritual au făcut ca această revistă cu numărul 250 să ajungă în casele noastre. Vă mulţumesc!

Ne bucurăm când primim astfel de scrisori. Într-adevăr, simţi o bucurie sufletească atunci când ştii că revista ajunge să fie citită de credincioşi din toată ţara şi nu numai. Vă felicităm că sunteţi o cititoare fidelă şi vă mulţumim şi pentru rândurile trimise. Cu această ocazie vă mulţumim şi pentru colaborarea pe care o avem prin rebusurile de la pagina 27. Dumnezeu să vă răsplătească şi să vă copleşească cu harurile sale!

- Daniel Carcaliteanu (Bucureşti). "Vă cer un lucru dificil: în anul 1996 sau 1997 sau 1998 a avut loc la Bucureşti o întâlnire a religiilor, unde au participat din toată lumea tot felul de religioşi. La ceas la Universitate, venind din Herăstrău, eram cu tata şi nepoţica mea de 2 ani. Au venit aceşti reprezentanţi, pe jos, din Piaţa Unirii până la Universitate, unde era o scenă, în faţa teatrului naţional. Ei bine, a venit la noi lângă ceasul de la universitate, fără să respecte "marşul pe jos", un prelat catolic străin (nu era de la noi), îmbrăcat în veşminte deosebite, posibil episcop sau mai mare, care şi-a unit mâinile în faţa noastră, şi cu bucurie ne-a salutat, la 15 m de defilare. Aveţi lista cu participanţii la reuniunea de la Bucureşti? Aş vrea să ştiu cine era acea persoană".

Întâlnirea a avut loc în perioada 30 august - 1 septembrie 1998, la Bucureşti, la iniţiativa Preşedinţiei, a Comunităţii Catolice "Sant'Egidio" şi a Patriarhiei Române. A fost marcat spiritul zilei istorice iniţiate de papa Ioan Paul al II-lea la Assisi în anul 1986. La reuniune au participat circa 200 de conducători religioşi din 34 de ţări, printre care: card. Edward Cassidy, card. Francis Arinze, prof. Andrea Riccardi. Din păcate, nu avem o listă cu toţi participanţii. Poate că dacă vă adresaţi organizatorilor veţi putea găsi întreaga listă. Vă dorim succes şi binecuvântare de la Domnul!

- A.M. (Bucureşti). "Am să încerc să fiu scurtă şi la obiect şi mi-aş dori, dacă se poate, să primesc un răspuns pentru ceea ce vă scriu. Sunt o tânără catolică, dar am renunţat de câtva timp la numele de creştin. Pentru că trecând prin unele experienţe şi încercări, am descoperit că Dumnezeu nu e aşa cum mi-am închipuit. Am ajuns într-un moment în care mi-am dat seama că nu am nevoie de un Dumnezeu care îşi răsfaţă copiii doar cu tristeţe şi suferinţă. Dacă îl voi slăvi pe Dumnezeu în continuare, cu siguranţă nu voi fi răsplătită cu bucurie. Am studiat teologia. În tot ce am făcut, până când am realizat că am greşit, am încercat din răsputeri să-i fiu pe plac Tatălui ceresc, aşa cum s-a numit, sau aşa cum doreşte să fie numit. Toate laudele pe care trebuia să le primesc, fiindcă eram o elevă inteligentă, pentru că eram evlavioasă şi ascultătoare, nu le-am primit. Cred că m-am gândit să i le ofer lui Isus, care m-a dezamăgit. La ce ajută umilinţa? Te ajută să nu mai ai încredere în tine. Am voit să mă dedic vieţii de apostolat, să merg la o mănăstire. (...) De ce să mă supun unui astfel de regulament, care în acest fel, îţi interzice să fii bun? Care te aduce la bunăstare, în timp ce alţii suferă în sărăcie, ignoraţi şi poate desconsideraţi. Că nu sunt atât de buni, că nu sunt sfinţi, că nu au fost aleşi. De ce se fac în numele lui Dumnezeu atâtea crime. De ce pentru Dumnezeu nu mai putem să ne simţim egali (nu păcătoşi şi credincioşi - ci oameni), nu mai putem fi liberi să glumim (ca nu cumva să spunem un cuvânt nepotrivit, sau nelalocul lui). Oare o persoană care te face să zâmbeşti, să uiţi necazurile pentru un moment, printr-un cuvânt sau chiar făcând un lucru nepotrivit din punct de vedere religios, trebuie ocolită? De ce primeam de atâtea ori ajutor de la cei mai puţin credincioşi, de ce ei sunt mai deschişi, nu au secrete, aşa cum are Dumnezeu. De ce Dumnezeu se ascunde? Dacă este atotputernic, de ce se teme? Au fost nopţi în care nu am dormit, gândindu-mă că şi Isus a suferit în Ghetsemani... La ce mi-a folosit? La nimic. A doua zi eram mai obosită şi fără chef de viaţă, dar trebuia să zâmbesc chinuit. De ce nu un zâmbet adevărat, care să-l facă pe altul fericit? Nu am oferit decât tristeţe cât timp am fost creştină. Oare cu ce am greşit? Dumnezeu m-a ignorat în continuu. Credeam în Duhul Sfânt, aproape că îmi imaginam prezenţa lui, sfântul Francisc şi rozariul nu lipseau din rugăciunile de zi cu zi. Dumnezeu m-a părăsit, nu i-a păsat de nici o rugăciune, de laudele pe care i le-am oferit, pe când tatăl meu pământesc nu mi-a cerut niciodată să-l slăvesc: că este bun, că este sfânt şi nemărginit în iubire, cu toate acestea m-a protejat, m-a iubit şi a fost lângă mine până la sfârşit. Ce să mai aştepţi de la un Dumnezeu care se doreşte adorat, pentru că nu a făcut nimic.. Până la urmă, om fiind, nu ai cum să nu iubeşti. Toţi oamenii se iubesc între ei, mai mult sau mai puţin şi se ajută reciproc, fie ei diferiţi sau asemănători, pentru că iubirea există, pentru că eu am învăţat să respect pe oricine, indiferent de faptele sale. Aşa încât să pot privi în ochi pe oricine, să pot zâmbi cu adevărat, să fiu liber (nu creştin). Respect încă persoanele religioase, merg la biserică, nu mai sunt creştin şi nu mă mai rog... Nu mai cred în Dumnezeu, care m-a dezamăgit. Cu tot respectul, vă rog să îmi daţi un sfat să pot realiza unde am greşit".

E mai greu de găsit un răspuns pentru dv. Ne este teamă că nu o să-l primiţi. Faptul că aţi studiat teologia o să vă conducă mereu spre gândul că ştiţi ceea ce vor să vă spună alţii. În afară de a vă îndemna să mergeţi la o parohie şi să discutaţi cu un preot, nu putem decât să vă orientăm spre oamenii care au trecut prin experienţa convertirii..., care l-au găsit pe Dumnezeu... Citiţi, vă rugăm, Andre Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit şi întrebaţi-vă cum de acest om care a studiat atât de mult a reuşit să ajungă la credinţă. Sau studiaţi cu atenţie Sfânta Scriptură şi opriţi-vă la acei oameni care l-au întâlnit pe Mântuitorul şi şi-au lăsat vieţile lor transformate: vameşul Matei, Zaheu, tâlharul de pe cruce, centurionul care-l recunoaşte şi spune: "Cu adevărat acesta era Fiul lui Dumnezeu", Nicodim care-l caută pe Isus într-o noapte, Iosif din Arimateea care, alături de Nicodim, ajută la înmormântarea lui Isus etc. Oricum, Dumnezeu este altfel de cum ni-l închipuim noi. Isus Cristos ni-l descoperă. "Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl", îi spune lui Filip care îi cere să i-l arate pe Tatăl. Când ne uităm la Isus, înţelegem cum este Dumnezeu: plin de bunătate, de îndurare, de iubire, care aşteaptă ca oamenii să se întoarcă şi-i primeşte pe toţi cei care vin la el. Poate că eforturile pe care le-aţi făcut v-au obosit; multele aşteptări pe care le-aţi avut de la alţii şi nu de la dv. v-au condus la dezamăgire. Opriţi-vă şi întoarceţi-vă spre Cel care a murit pe cruce pentru dv. şi realizaţi ceea ce a făcut. "În viaţa unui tânăr importantă este ziua în care se convinge că Isus este singurul prieten care nu-l va dezamăgi niciodată, pe care se poate bizui totdeauna", spunea papa Ioan Paul al II-lea în cartea Să trecem pragul speranţei. Exemplul cu tatăl ni se pare relevant. Mai întâi aţi realizat că sunteţi fiica lui, că el v-a protejat, v-a iubit, a fost lângă dv. şi acum vă mândriţi cu el, îl apreciaţi şi sunteţi recunoscătoare pentru ceea ce a făcut. Poate că aşa ar trebui să faceţi şi în relaţia dv. cu Dumnezeu: să vă lăsaţi mai întâi copleşită de ceea ce a făcut El pentru dv., adică să faceţi experienţa de fiică şi apoi veţi simţi nevoia să apreciaţi toate şi să-i mulţumiţi. Este experienţa pe care a trăit-o poetul creştin Traian Dorz, care a făcut peste 16 ani de închisoare în vremea comunismului. Iată cum se exprimă el în poezia Preaiubitul meu e unul, care a devenit cântare în Biserică: "Preaiubitul meu e unul / Nimenea asemeni nu-i / - cât aţi da de l-aţi cunoaşte / ca să fiţi şi voi ai lui!". Vă dorim mult har şi gânduri bune!