Când privirea se îndreaptă spre cer...

Când am întâlnit-o pentru prima dată pe ea, ceva m-a atras inexplicabil. Ulterior avea să-mi spună că a fascinat-o modul meu de a vorbi "în colţul gurii". Eu îl consideram un defect, ea însă l-a considerat altfel. Am înţeles de atunci că nu contează cum arăţi cu adevărat, ci contează cum te percep ceilalţi, iar ceilalţi te percep în funcţie de cât şi cum te iubesc, aşa cum, în funcţie de cât şi cum iubim, la rândul nostru, îi percepem pe ceilalţi. În fond iubirea este reciprocă; dacă iubeşti eşti iubit!

Aşa a început proiectul iubirii noastre. Când totul în jur părea că este în criză noi am hotărât să ne căsătorim. "Un mare act de curaj!", aşa cum aveau să ne spună mulţi dintre prietenii noştri.

Am hotărât însă să pornim amândoi pe acelaşi drum fără să ştim neapărat cum va arăta el şi ce surprize ne va face. Într-un act de totală sinceritate i-am povestit viitoarei mele soţii cum a decurs viaţa mea până în acel moment, iar ea, vădit emoţionată şi satisfăcută, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: "Gândim la fel! Tu eşti darul lui Dumnezeu pentru mine!". De atunci am învăţat că acesta este secretul unei căsătorii fericite: a fi dar unul pentru altul.

În acelaşi timp am acceptat şi proiectul pe care Dumnezeu avea să-l aibă cu noi, evident, unul necunoscut, dar în care ne-am încrezut uneori orbeşte. Iar viaţa avea să poarte cu sine surprizele ei...

Prima surpriză şi poate cea mai mare avea să fie vestea naşterii primului nostru copil.

A urmat apoi a doua mare surpriză; am fost nevoiţi să părăsim casa în care stăteam cu chirie exact în timpul iernii. Proprietarul a motivat că îi pare rău, dar trebuie să-i primească pe nişte nepoţi, ceea ce nu s-a întâmplat întocmai.

Şi când totul părea că e împotriva noastră, pentru ca paharul să fie plin, a mai venit o surpriză, într-un accident mi-am rupt un picior.

În tot acest timp continuam să văd unde şi care este voinţa lui Dumnezeu cu noi. Eram curios să văd până unde vrea să ne poarte.

După plecarea din casa închiriată ne-am mutat la mama soţiei mele. Acolo mi s-a întâmplat accidentul cu piciorul.

Suferinţa însă avea să mai dureze puţin. O mătuşă de-a mamei ei, văzând încercarea prin care treceam, fiind singură, ne-a propus ca în schimbul îngrijirii ei la bătrâneţe să ne lase casa. Era vestea cea mai bună pe care în acel moment ne-am fi dorit s-o auzim.

În scurt timp, soţia a născut o fetiţă superbă, iar eu, după ce s-a vindecat piciorul, am putut să reiau munca de fiecare zi. Curând, soţia avea să descopere bucuria de a fi mamă, iar eu mândria de a fi tată.

Acum aveam împreună o fetiţă, aveam şi o casă asigurată, mai rămânea doar să rememorăm încercările prin care trecusem, atitudinea pe care o avusesem faţă de ele, să le vedem din perspectiva planului pe care Dumnezeu îl avea cu noi, să ni le asumăm şi să creştem şi mai mult în credinţă, în speranţă şi iubire.

Împreună am recunoscut că ultimele încercări ne-au făcut să privim "în pământ", în timp ce trebuia să privim "spre cer", de acolo de unde am primit fetiţa ca dar, casa ca dar, pe mătuşa noastră ca dar şi de ce nu, consolidarea iubirii şi gândirii noastre comune, tot ca dar. Totul a devenit deodată dar, iar noi, acceptându-l ca atare, am convenit ca la rândul nostru să fim dar unul pentru altul, pentru ceilalţi şi pentru Dumnezeu. De altfel, aşa ne considera şi el! (Marius)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba