Tu eşti comoara mea!

Când te-am întâlnit prima dată mi-am dat seama că erai jumătatea care îmi lipsea. Eram neliniştit şi nu reuşeam să dau un nume acestei nelinişti. Căutam ceva sau, mai bine zis, pe cineva, dar nu eram sigur pe cine. Mă simţeam incomplet. Nu, nu mă întreba pe unde am umblat, nu mă întreba de ce mi-a trebuit atâta timp până să te găsesc. Nu mă întreba nimic din toate acestea pentru că nu-ţi pot da un răspuns. Nu mă întreba nici de ce te-am ales pe tine.

Am înţeles că această căutare se numeşte iubire şi că ea nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. E ceva ce depăşeşte capacitatea oamenilor de a gândi.

M-am înscris la această "cursă" o dată cu naşterea mea, încă din momentul în care, ridicându-mă, moaşa a spus: "E băiat!", iar mama a plâns de bucurie, pentru că mă dorea mult. Şi pentru că m-a dorit mult, m-a iubit mult. Am crescut în iubirea familiei mele. De la tata am învăţat că în viaţă trebuie să fiu ferm, să nu mă descurajez în momentele grele, să nu-mi pierd niciodată demnitatea de om şi de bărbat. Iar de la mama am învăţat să iubesc florile, curăţenia şi cuvântul bun. Mai târziu, împreună cu fraţii şi surorile mele am învăţat ce înseamnă viaţa în comun, am învăţat respectul faţă de celălalt şi capacitatea de a-i ajuta atunci când este nevoie.

Nu pot să uit nici prima zi în care m-am împărtăşit. Vecinele îşi şopteau între ele: "Parcă e un înger! E de nerecunoscut! Ce băiat cuminte!", iar momentul solemn al primirii lui Isus pentru prima dată, imortalizat şi de aparatul de fotografiat, este şi va rămâne pentru mine reper.

L-am descoperit pe Dumnezeu o dată cu mersul normal al vieţii; în rugăciunile de seară, pe care le spuneam la marginea patului, în rugăciunea de dimineaţă, pe care, de cele mai multe ori, uitam s-o fac din cauza copilăriei mele.

Cu toate acestea, simţeam că ceva îmi lipseşte. Era o lipsă care întrecea foamea şi setea, frica sau curajul meu, nevoia mea de a-i avea pe părinţi, pe fraţi şi pe surori în preajmă, întrecea chiar şi capacitatea mea de a exprima ceea ce-mi doream. Atât ştiu, eram neliniştit şi uneori tulburat. Cu timpul nu mă mai regăseam în "cuibul" cald al familiei. Sigur, ai mei continuau să mă iubească, să mă înveţe ce înseamnă viaţa, dar nimic nu mai era ca altădată, ca atunci când eram mic şi nu mă preocupa nimic, decât să fiu plăcut părinţilor.

În această "nebuloasă" ai apărut tu! Şi locuiai pe aceeaşi stradă cu mine. Ne întâlnisem de atâtea ori. Am mers de atâtea ori împreună la grădiniţă, la şcoală, la biserică şi chiar ne-am jucat împreună. Însă, din acea zi, nimic nu a mai fost ca înainte. Din acea zi eu însumi m-am schimbat. Nu, nu mă întreba cum m-am schimbat. Nu-ţi voi putea spune. E ceva ce se simte, dar nu se poate explica. Ştiu doar atât, că din acea zi am început să văd totul prin ochii tăi. Eram eu şi totuşi nu eram eu. Realitatea nu mai era ca înainte. Acum totul era mult mai frumos. Meritai totul; orice efort, orice sacrificiu şi aceasta doar în schimbul unei simple priviri, ori a unui simplu zâmbet. Din acea zi am înţeles că m-am îndrăgostit, altfel nu pot să numesc această transformare. De atunci am înţeles că tu eşti partea care îmi lipsea. De atunci neliniştea mea s-a transformat în responsabilitate. Ştii prea bine cât de emoţionat eram când te-am cerut în căsătorie, cum m-am încurcat în cuvintele magice pe care le învăţasem de la un prieten. Iar tu, a fost de ajuns să-mi arunci o privire, a fost de ajuns să-mi zâmbeşti o singură dată şi am înţeles că la rândul tău erai în aceeaşi căutare. În sfârşit te găsisem!

Acum suntem împreună. În Dumnezeu suntem una, în copiii noştri suntem una, împreună formăm o familie, iar iubirea noastră se împrospătează prin tot ceea ce am învăţat din credinţa în Dumnezeu, de la părinţii noştri şi din trăirea cu responsabilitate a fiecărei zile. Tu eşti comoara mea! (Cristian)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba