Dacă ți-e frică de moarte, iubește învierea!
Domnul nostru Isus Cristos, prin carnea trupului său, a dat o speranță nouă trupurilor noastre.
A luat asupra sa ceea ce nouă aici pe pământ ne este cel mai cunoscut, ceea ce pentru noi se verifică mereu și cu exactitate: nașterea și moartea. Nașterea și moartea aici erau din plin, învierea și viața veșnică nu erau.
A găsit ale lumii mizere satisfacții și ne-a adus ale cerului, străine lumii, bucurii.
Dacă ți-e frică de moarte, iubește învierea!
Și-a dat ajutor prin suferința sa, căci sănătatea ta nu-ți mai era de nici un ajutor!
Să recunoaștem, așadar, această sănătate veșnică, străină lumii, și să trăim ca străini în această lume. Să ne gândim mai des că suntem trecători pe acest pământ și astfel vom păcătui mai puțin. Mai degrabă să-i mulțumim Domnului pentru că a dispus ca ultima noastră zi pe acest pământ să vină atât de repede și să fie atât de nesigură. Din copilărie și până la bătrânețe calea e atât de scurtă. Dacă Adam ar fi murit astăzi, la ce i-ar fi folosit o viață atât de lungă?
Cât poate să fie de mare timpul, dacă oricum trebuie să se termine? Nimeni nu se mai poate întoarce la ziua de ieri, iar ziua de azi se grăbește să treacă! În cursul acestui spațiu atât de scurt să ne străduim să trăim bine, pentru a fi acolo unde nu mai există trecere! Chiar și acum în timp ce vorbim, chiar și acum suntem în trecere. Cuvintele fug și orele se scurg, la fel și viața noastră, și faptele noastre, gloria noastră și mizeria noastră, la fel se scurge și fericirea noastră. Totul trece, însă să nu ne fie teamă: "Cuvântul Domnului rămâne în veșnicie!" (Is 40,8; 1Pt 1,25).
Din Discursurile sfântului Augustin (Sermo 124,4)