În puterea învierii
Precizarea cea mai importantă pe care i-o datorăm sfântului Paul cu referire la învierea lui Isus o găsim în Rom 6,9 ș.u.: "Cristos cel înviat din morți nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui... El trăiește pentru Dumnezeu". Ceea ce trebuie înțeles este faptul că nu poate fi vorba de o întoarcere la viața de mai înainte în sensul înnodării firului rupt. Această înviere din morți, cu toată implicația de scăpare de sub o putere generalizatoare, este o înviere la (și spre) viață, viață care înfruntă până la anihilare moartea, făcând-o neputincioasă în ceea ce-l privește pe Cristos, dar și în ceea ce va urma.
Antiteza putere-neputință tinde spre identificarea esențialului. Dacă în 2Cor 13,4 citim că Isus, după răstignire, "este viu prin puterea lui Dumnezeu", același Isus este identificat în 1Cor 2,8 ca fiind "Domnul gloriei" care ar fi trebuit recunoscut deja mai înainte de a fi răstignit. Fiind vorba de o concretizare, se poate afirma că Isus Cristos nu este doar un mijloc prin care este demonstrată puterea (și înțelepciunea) lui Dumnezeu; și asta pentru că el chiar o încorporează în sine. El însuși este "puterea lui Dumnezeu". Iar învierea lui Isus, ca punere în fapt a acestei puteri, reprezintă exact reverul neputinței din răstignire.
În ceea ce ne privește, desigur că lucrurile țin mai mult de ceea ce va urma. Căci învierea lui Cristos are niște efecte pentru noi.
Primul dintre acestea este accesibilitatea la valoarea mântuitoare a crucii. Pentru sfântul Paul crucea nu este doar un moment de trecere, în sensul că ar fi anihilată de splendoarea învierii și, drept urmare, ar trebui uitată (ca un vis urât). Dimpotrivă, învierea descoperă și, totodată, face accesibilă profunda potențialitate a crucii; aceasta din urmă, fără cea dintâi, ar fi rămas ascunsă și fără rod. Iată de ce afirmă apostolul: "Dacă Cristos nu a înviat, credința voastră este zadarnică, iar voi sunteți încă în păcatele voastre" (1Cor 15,17). Așadar, îndreptățirea este înrădăcinată cu putere în cruce, dar este făcută posibilă de către înviere. Învierea este cea care face crucea rodnică și "aplicabilă".
Al doilea rezultat (care decurge din înviere) este prezența Domnului (înviat) în Biserica sa. Învierea lui Isus pune bazele și în același timp este garanția faptului că de acum el este prezent în mijlocul comunității în mod constant. Iar Paul, care a trăit pe viu experiența acestui fapt pe drumul spre Damasc, nu numai că o afirmă cu putere, ci o și pune în centrul teologiei sale.
Cel de-al treilea efect al învierii lui Isus (cel mai mult orientat spre acel "va urma") este legat de parusie și de mijlocirea escatologică. Învierea este cea care face posibilă venirea plină de slavă a lui Isus la sfârșitul timpurilor. De altfel, Scrisoarea întâi către Tesaloniceni a apostolului Paul este plină de această perspectivă. Apoi, învierea lui Isus anticipă, dar și inaugurează învierea generală a morților (Cristos cel înviat fiind "primiția" - 1Cor 15,20). Cât despre mijlocirea escatologică, apostolul scrie: "Să-l așteptați pe Fiul său din ceruri, pe care el l-a înviat din morți, pe Isus, cel care ne scapă de mânia ce va să vină" (1Tes 1,10). Or, ce poate fi mai cu folos pentru noi decât aceste efecte ale învierii Domnului? Iar dacă, împreună cu sfântul Paul, "întru slăbiciune" le-am identificat, tocmai atunci când ne considerăm slabi suntem cu adevărat puternici. Căci puterea ne vine de la Cristos, răstignitul înviat, "el care nu este slab față de voi, ci este puternic în mijlocul vostru..., viu prin puterea lui Dumnezeu" (2Cor 3,3-4).
Pr. Cristian Chinez