Cu cercelul la penitenciar

Totul a pornit de la cercelul din sprânceana ochiului stâng.

Aveam doar treisprezece ani când, la şcoală fiind, un coleg a venit cu ideea să-mi pun un cercel în sprânceană pentru că astfel aş atrage mai uşor atenţia celor din jur. La început nu am agreat ideea. Mi se părea bizar să port un cercel în sprânceană. Şi-apoi, eram băiat şi nu ştiu ce ar fi putut să creadă cei din jur. Totuşi, colegul a avut o putere de convingere atât de mare, încât am zis că n-o fi nici o problemă dacă doar încerc. Şi am încercat! O colegă mi-a făcut gaura şi în câteva zile mi-am pus cercelul. Bineînţeles că îl puneam doar la şcoală. Acasă, ai mei nu ar fi agreat niciodată o astfel de idee. Erau prea conservatori ca să înţeleagă noile tendinţe de astăzi.

Cum era de presupus, imediat am intrat în conflict cu profesorii. Cei mai tineri mai treceau cu vederea, dar cei în vârstă făceau o adevărată isterie, în urma căreia ori părăseam sala de clasă, ori îmi scoteam cercelul, cu promisiunea de a nu-l mai pune la loc. În afara clasei însă, treptat, devenisem ceea ce-mi propusesem: "cineva".

Colegii şi colegele mă respectau pentru că eram "tare"!

M-am apucat apoi şi de fumat. Fumam împreună, băieţi şi fete, chiar dacă încă nu aveam vârsta majoratului. Era o formă prin care ne manifestam "personalitatea". Îmi plăcea să spun despre mine că sunt un "rebel", pe care şi aşa nu-l înţelegea nimeni. Făceam toate acestea pentru a atrage atenţia, dar nimeni nu ne lua în seamă.

Am început apoi să consumăm alcool. Le îmbinam pe toate şi eram din ce în ce mai "tari", pentru că între timp mi se mai alăturaseră şi alţi colegi. Iar părinţii noştri, acasă, din cauza noastră, începuseră să sufere. Furam bani, furam obiecte din casă şi le vindeam pentru a ne procura alcool şi ţigări.

În zadar ne-a vorbit diriginta. În zadar i-a chemat pe părinţi şi ne-a ameninţat cu exmatricularea. Ne-am dorit să fim cineva, să ieşim din anonimat şi am reuşit!

În zadar mi-a spus preotul cu ocazia binecuvântării caselor: "Dacă vei continua aşa, într-un an vei fi ori în spital, ori în penitenciar!".

Nimeni şi nimic nu putea să-mi schimbe convingerile. Cu toţii erau învechiţi în concepţii şi mi se părea că nu făceau nimic pentru a se schimba.

Iar într-o zi, am ajuns departe, prea departe pentru un adolescent ca mine, dornic să iasă din anonimat; am ucis şi am ajuns în penitenciar.

Treizeci şi doi de ani mă aşteptau acolo. Erau pentru mine, pentru greşeala mea! Treizeci şi doi de ani! Şi când mă gândesc de unde a început totul! De la cercelul din sprânceana ochiului stâng! Treizeci şi doi de ani! Oare vor fi suficienţi să repar demnitatea mea de om, demnitatea părinţilor mei şi mai ales demnitatea lui Dumnezeu în mine? Treizeci şi doi de ani, mi s-a părut prea mult şi-mi doream din toată inima ca totul să fie doar un vis urât, pe care niciodată nu l-aş repeta şi nici nu aş dori să-l mai visez.

La şase şi treizeci de minute, mama a venit la mine, m-a trezit şi mi-a zis: "Scoală-te, trebuie să mergi la şcoală!".

A fost un vis! Doamne, ce vis! Nu, n-aş vrea să fac niciodată ceea ce am visat! Dă-mi, Doamne, înţelepciunea necesară! (Ciprian)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba