Forţa preotului: unirea cu Dumnezeu

În orice stare de viaţă s-ar afla, urmând chemarea lui Dumnezeu - în viaţa consacrată sau în viaţa de familie -, creştinul nu se poate dispensa în momentele dificile ale vieţii de forţa care vine din legătura sa cu Dumnezeu. Acest lucru este cu atât mai valabil în viaţa preoţească. Preotul nu are voie să uite că în momentul consacrării preoţeşti, el l-a ales pe Dumnezeu şi toată viaţa sa este o călătorie sfântă spre unirea deplină cu Cel pe care l-a ales ca ideal al vieţii. Uneori, materialismul acestei lumi, precum şi toate celelalte erezii ale timpurilor moderne sau atâtea alte tentaţii care dau năvală în viaţă, nu fac altceva decât să blocheze această călătorie şi astfel ne împiedică să transmitem mesajul evangheliei în mod autentic.

Dacă viaţa nu se alimentează din Dumnezeu şi dacă nu tinde spre o unire tot mai profundă cu el, toate acţiunile devin fără conţinut şi lipsite de esenţial. Nu mai putem şi nu vom şti să vorbim despre el, nici ca el şi nici nu-l putem arăta lumii.

Se pot amâna unele lucruri în viaţa spirituală, fără consecinţe grave, dar nu se poate renunţa niciodată la tensiunea de a creşte mereu în unire cu Dumnezeu. El i-a învăţat pe ucenici: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte vi se vor da vouă" (Mt 6,33). Avem în faţă şi exemplul şirului imens de generaţii de creştini şi a sfinţilor care au înţeles că "pentru tine ne-ai creat Doamne şi neliniştit este sufletul ...până nu se odihneşte în tine". Oricât de mari ar fi problemele, oricât de urgente ar fi necesităţile pastorale, nu putem pune nimic înaintea acestei necesităţi: de a fi cât mai uniţi cu Dumnezeu, ştiind bine că "fără mine nimic nu puteţi face" (In 15,5). Este important de reţinut că Isus nu a spus: "Voi nu puteţi face lucruri mari fără mine", ci a spus clar: "Voi nu puteţi face nimic".

Citim în Evanghelia după sfântul Ioan: "Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el" (In 14,23). Este o experienţă simplă pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu. Când cineva trăieşte în fidelitate faţă de Cuvânt, se bucură de prezenţa oaspetelui divin, iar Dumnezeu vine mereu cu darurile sale, daruri care se manifestă imediat în noi.

Preotul, atât în activităţile sale sociale sau administrative cât şi în practicile de pietate, nu poate urmări altceva decât o mai strânsă legătură personală cu Dumnezeu.

Sfântul Ioan Maria Vianney spunea în Catehezele sale: "Copilaşii mei, fiţi atenţi: comoara creştinului nu este aici pe pământ, ci în cer. De aceea gândul nostru trebuie să se îndrepte acolo unde este comoara noastră. Rugăciunea nu este altceva decât unirea cu Dumnezeu (...) În această unire, Dumnezeu şi sufletul sunt ca două bucăţi de ceară unite împreună pe care nimeni nu le poate despărţi (...) Aceasta este o fericire pe care nimeni nu o poate înţelege. Desigur, este o fericire imensă, dar şi forţa care ne susţine!"

O, Marie, mama preotului veşnic, tu care ai fost unită cu Dumnezeu printr-o legătură specială, fă din cei hirotoniţi preoţi după inima Fiului tău, înrădăcinaţi în dragoste, fideli alegerii făcute la hirotonire, capabili să vestească oamenilor zilelor noastre că Tatăl ceresc îi iubeşte şi că îi vrea fericiţi!

Pr. Eduard Coşa