Iubirea se construieşte

Încă de mică am învăţat că iubirea se construieşte, că nu există iubire fără suferinţă, dar nici suferinţă fără consolare şi compătimire. E simplu să spui cuiva că îl iubeşti, dar e atât de greu să concretizezi această iubire. Tot de mică am învăţat că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi prin faptul că ne-a creat şi că are grijă de noi. Mai mult, i-am auzit mereu pe preoţii noştri spunând că, la rândul nostru, trebuie să ne iubim între noi cu iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi. Asta înseamnă că trebuie să ne iubim până la sacrificiu.

M-am căsătorit din iubire! Îl cunoşteam pe viitorul soţ de patru ani. Eram buni prieteni încă din şcoală şi ştiam şi simţeam că mă iubeşte. Era şi condiţia pentru care am acceptat căsătoria, chiar dacă cei mai apropiaţi mă sfătuiau să fiu atentă. Mă hotărâsem să-mi petrec restul vieţii alături de el, indiferent de consecinţe. Când iubeşti cu adevărat nu pui condiţii! Dumnezeu a binecuvântat căsătoria noastră cu patru copii frumoşi şi sănătoşi: trei băieţi şi o fată.

Totul a fost frumos până după naşterea celui de-al patrulea copil. Înţelegerea şi armonia din familia noastră erau acasă. Ne susţineam reciproc în tot ceea ce făceam şi nici o hotărâre importantă nu era luată fără a se ţine cont şi de ceilalţi. Înţelegerea noastră a dus şi la bunăstare.

După naşterea celui de-al patrulea copil s-a întâmplat ceva. Nu ştiu nici astăzi cu exactitate ce, dar s-a întâmplat. Dacă până atunci eram "mami" şi a copiilor şi a soţului, aşa eram alintată, deodată am devenit "hai, lasă-mă"! Dacă până atunci copiii erau "ai noştri", ei au devenit "ai tăi"! Şi dacă plânsul sau preocupările lor erau "grijile noastre", toate acestea au devenit "lasă-mă cu preocupările lor"!

Pentru că nu mă mai iubea ca la început, prima impresie a fost că în viaţa soţului meu era o altă persoană. Dar cine? Pentru că nu-l vedeam cu nimeni, nu-mi vorbea de nimeni şi nimeni nu-mi spunea, nimic. Pentru ce să-l acuz de ceva de care nu eram sigură?

Relaţiile dintre noi au început să devină foarte reci. Ne vedeam doar seara după întoarcerea lui de la serviciu, dar şi atunci îmi spunea că este obosit şi vrea să doarmă. Îl deranjau copiii; zgomotul pe care îl făceau şi plânsul celui mic. Îl deranja modul în care pregăteam cina şi felurile de mâncare pe care le puneam pe masă, mâncare pentru care altădată îmi mulţumea printr-un sărut. Devenise morocănos, greu de abordat şi, ca atare, misterios. Nu ştiam ce simte, ce crede şi, mai ales, ce reacţie neprevăzută poate să aibă.

Într-o astfel de împrejurare, plină de confuzie şi de suspiciune, am optat pentru răbdare. Mi-am propus să rămân eu însămi; să nu-l provoc, să nu-l bănuiesc că mă înşală, să nu-i cer cont de starea în care se afla. Credeam că e doar o criză, o criză a vârstei sau, de ce nu, a "oboselii" mele ca femeie care dă naştere la patru copii. Şi am rămas în aşteptare.

În tot acest timp m-am rugat pentru el, pentru familia mea şi pentru căsnicia mea. I-am oferit lui Dumnezeu suferinţa mea interioară, dar şi pe cea exterioară, pe care mi-o provoca creşterea copiilor. Iar el, văzându-mi atitudinea resemnată, a înţeles că trebuie să schimbe ceva, să facă ceva pentru a reveni la iubirea de la început. Mi-a spus că vrea să discutăm, deşi discutasem de multe ori, de data aceasta însă şi în prezenţa unui preot. Iar rezultatul a fost unul pe măsură.

A înţeles atunci că o femeie care dă naştere la patru copii nu mai poate fi nici tânăra de dinainte de căsătorie, nici mireasa din timpul nunţii şi nici măcar soţia din primele săptămâni sau luni de după nuntă. Şi deşi iubirea este veşnic tânără, ea trebuie totuşi construită zi de zi, chiar dacă aceasta presupune şi suferinţă. (Gabriela)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba