O, binecuvântate zgârieturi!
Cine nu-și amintește cu haz de loviturile și zgârieturile de pe coate și de pe genunchi, sau de capul spart, ori de vazele sparte și de toate gogomăniile făcute în copilărie! Cât de mult ne străduiam să fim atenți la pregătirea pentru prima Împărtășanie sau la Mir, iar la examinare spuneam cu totul altceva decât eram întrebați! Chiar dacă în acel moment ne-au costat durere, plânset sau anumite atenționări din partea părinților, astăzi, privindu-le retroactiv, ne dăm seama că fiecare dintre acestea au avut rolul lor. De fapt, erau primele contacte cu viața reală, viață care este presărată și cu momente de bucurie, dar și de suferință. Însă de unde era să știm noi atunci de toate acestea!
Într-o zi am fost invitat de un coleg de serviciu la el acasă. M-am mirat când am văzut că cei doi copii ai săi aveau cotiere, respectiv genunchere, pentru a nu se lovi. Era motivația pe care chiar colegul de serviciu, tatăl lor, mi-a dat-o. Sunt atâtea pericole astăzi, spunea el; cu gresia aceasta, cu scările acestea, cu rotilele, la un fotbal etc. E mai bine să se protejeze. Da, mi-am zis, e bine să se protejeze, dar mă înspăimântă un lucru, când vor lua contact cu viața reală?
Văd astăzi din ce în ce mai multe familii care oferă "totul" copiilor. Expresii precum: "Destul că nu am avut eu, să aibă măcar ei!" "Ce, nu-i de ajuns unul sau doi? Să fiu eu capabil să le asigur tot ceea ce au nevoie!" "Lasă, o să vină și vremea lor; atunci o să învețe, o să muncească! Acum lasă-i să se joace cum vor și cât vor!" "Lasă-i să se distreze acum, o să se sature ei când o să fie mari de greutățile vieții!"
E bine că mare parte din generațiile de părinți de astăzi sunt grijulii, dar unii părinți sunt prea grijulii, ceea ce nu este în folosul copiilor.
Mi se pare normal ca un copil să învețe încă de mic ce înseamnă respectul față de viață, față de părinți și de semeni. Să învețe de mic că viața are și partea ei dificilă. Să știe că suferința este parte din viață și că trebuie să-i respecte pe cei care suferă, inclusiv pe părinți, care, de multe ori fac eforturi deosebit de mari pentru a le asigura cele necesare.
Aș vrea să vă împărtășesc din experiența mea de tată a șase copii. I-am luat pe copii încă de mici cu mine când am mers să cumpăr pâine. Ba, mai mult, le-am dat lor banii și i-am lăsat s-o plătească. I-am luat la magazin și fiecăruia i-am dat să care câte ceva spre casă, fiecăruia după puterile sale. I-am luat pe copii cu mine la spital, în vizită la bolnavi și le-am arătat ce înseamnă suferința. I-am dus într-un orfelinat și le-am arătat ce înseamnă viața fără părinți. Am vizitat împreună cu ei familii nevoiașe și i-am făcut să înțeleagă cât trebuie să prețuiască ceea ce au. Ne rugăm des în familie și participăm împreună la Liturghiile de duminica, ajutându-i astfel să creadă că tot ceea ce suntem și avem provine de la Dumnezeu în care trebuie să credem. În familia mea fiecare are partea lui de făcut și nimeni nu întreabă: "De ce?".
Nu știu dacă este soluția cea mai bună. Poate că da, poate că nu! Aș vrea ca toți copiii să fie oameni realiști și maturi. Să știe chiar că și cea mai mică zgârietură are rolul ei. Poate că e o mică pregătire pentru alte suferințe ale vieții; pentru o boală, pentru moartea cuiva drag, pentru greutatea muncii de la serviciu etc.
Însă cel mai mult mă îngrijorează un fapt: dacă acestor copii li se asigură "totul", fără ca ei să facă vreun efort să aibă ceea ce au, când nu vor mai fi părinții sau când părinții, din diverse motive, nu le vor mai putea asigura nimic, ce vor face acești copii? O, binecuvântate zgârieturi! Lăsați-i pe copii să-și trăiască normal copilăria, dar fiți realiști cu ei! (Robert)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba