A înviat!

Îngerul le-a zis: "Nu vă temeţi! Ştiu, îl căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat, precum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut. Mergeţi îndată şi spuneţi ucenicilor săi: a înviat din morţi şi merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea după cum v-a spus" (Mc 16,6-7).

Îl căutăm pe Isus Nazarineanul... cel răstignit. Vrem să-l vedem, să-l avem, să sorbim dintr-o dată toată taina care ne cheamă de dincolo de noi.

Mai ales acum de sărbători, ne muncim mintea şi inima să dăm un chip nou acestei prezenţe care nu se lasă încă văzută. An de an misterul învierii bate la poarta existenţei noastre. Infinitul se strânge la porţile finitului! Ne este teamă! Ne temem să nu denaturăm miracolul cu micimea fiinţei noastre şi ne temem şi mai mult să păşim dincolo de ea. Cum putem vedea ceea ce nu poate fi văzut?!

A crede în înviere înseamnă: a crede în ceea ce "ne spune" Isus în adâncul inimii; a crede în "omul nou" pe care cuvântul îl plăsmuieşte din noroiul slăbiciunilor noastre. A-l vedea pe Isus înseamnă a ne vedea cu ochii credinţei, transfiguraţi prin puterea iubirii care învinge păcatul! A crede în învierea lui Isus înseamnă a crede în noi deveniţi ai lui, în învierea noastră!

Taina învierii transformă profunzimile fiinţei dând inimii şi minţii o forţă nouă pentru a parcurge drumul vieţii în bucurie autentică înseninaţi de soarele prezenţei lui Cristos:

"Bucuria este contagioasă, la fel ca şi durerea. Am un prieten care iradiază bucuria, nu pentru că viaţa sa ar fi mai uşoară, dar pentru că el reuşeşte să vadă prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oricărei suferinţe omeneşti, a celorlalţi şi a sa. Oriunde ar merge, pe oricine ar întâlni, e în stare să vadă şi să audă ceva bun, ceva pentru care să mulţumească. Nu neagă suferinţa enormă care îl înconjoară, nu rămâne orb şi surd la glasul şi la suspinul de angoasă ale fiinţei umane, dar spiritul său gravitează în jurul luminii din întuneric, şi în jurul rugăciunii în mijlocul strigătelor de disperare. Privirea sa e dulce şi glasul său este plăcut. Şi nu este deloc un sentimentalism. E realist, dar credinţa sa profundă îl face conştient că speranţa e mai vie decât neîncrederea, şi iubirea mai vie decât teama!

Realismul său spiritual face din el un om atât de senin... Bucuria prietenului meu e contagioasă!

Cu cât stau mai mult alături de el, cu atât simt razele de soare care strălucesc îndărătul norilor...

Cei care continuă să vorbească de soare în timp ce merg sub cerul înnorat sunt mesagerii speranţei, adevăraţii sfinţi ai timpurilor noastre!

Lumina lui Dumnezeu e mai puternică decât orice întuneric, adevărul lui Dumnezeu e mai puternic decât minciuna oamenilor, iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât moartea!" (Henri Nouwen, A trăi în Duhul).

Mormântul e prea mic ca să adăpostească iubirea mea. Voi învia!

Pr. Bogdan Herciu