Vestire şi mărturie

Una dintre obsesiile "legitime" vehiculate cu mult aplomb nu numai pe la noi este aceea de a reduce - dacă s-ar putea - însăşi Biblia la un singur cuvânt. Iar ca soluţie este sugerat termenul "iubire". Tehnic vorbind, este bine să se propună uneori chiar de la început un cuvânt sau o formulă cheie. Nu numai pentru a facilita lectura. Prinde bine şi la expunere. Iar pe această linie Biserica ştie să puncteze cu multă înţelepciune asupra esenţialului.

O face cel mai bine în liturgie, care poate fi considerată drept poarta deschisă ce ne înlesneşte comunicarea directă cu mântuirea în Cristos. Astfel, în chiar inima celebrărilor liturgice, avem enunţat misterul credinţei noastre în aceşti termeni: "Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni". Din acest punct arhimedic pornesc - cum e şi firesc - o serie de întrebări: Să fie vorba de identitate? Angajament? Program de viaţă?

Oricum, în dezvoltarea acestei idei sunt destui amatori. Căci orice creştin adevărat se consideră - pe bună dreptate - sau măcar se visează, în cele mai nobile euforii spirituale, un fel de vestitor al evangheliei. Problema intervine însă atunci când trebuie luat în serios al doilea cuvânt-cheie: mărturisirea. Iar a mărturisi învierea Domnului nu-i puţin lucru. Din nefericire însă, chiar dacă identitatea noastră de "mărturisitori" ai credinţei creştine este întărită cu un sacrament special numit şi confirmaţiune, de cele mai multe ori - la nivel practic - lucrurile rămân ca mai înainte: aproape nimic. De parcă nu ar fi vorba de o adevărată orânduire cu un anumit scop. Ca să nu mai vorbim despre atâtea motivaţii şi provocări pe care le avem la îndemână. Astfel, printr-o fericită coincidenţă etimologică, în româneşte "mărturisitor", "martor", ba chiar şi "martir", spun cam acelaşi lucru.

Dar de ce oare există diferenţă şi lipsuri în această direcţie? Să nu existe un fundament constitutiv bine evidenţiat? Ei bine, Biblia ne spune că Isus nu a formulat atât o doctrină proprie, cât s-a prezentat pe sine însuşi drept martor (dând mărturie despre Tatăl). L-a trimis pe Duhul Sfânt pentru a-i da mărturie, iar pe proprii discipoli i-a orânduit ca martori. În plus, cei pe care o astfel de mărturie i-a costat viaţa sunt, tocmai pentru aceasta, martiri. Bunăoară identitatea substanţială a creştinilor, aşa cum au înţeles-o foarte bine încă de la bun început, a fost dintotdeauna aceea de martori ai Răstignitului Înviat.

De fapt, vestind noutatea absolută a evenimentului fondator, trebuie şi să dai mărturie în favoarea cuiva; căci nu te poţi opri la jumătatea drumului. Iată de ce mărturia creştină nu este numai necesară. E şi firească. Iar dacă Biblia însăşi este ca o poartă deschisă la care nu ai de ce să baţi, nu se intră prin ea pentru autoservire. Invită la mărturie.

Pr. Cristian Chinez