Mamă, rămâi acasă!

Plecările în străinătate au însemnat pentru unii o adevărată mană cerească, pentru alţii greutatea de a o lua de la capăt.

Pentru unii au însemnat salvarea familiei din datorii, din foamete sau din lipsa unei locuinţe, pentru alţii distrugerea familiilor: fie soţul, fie soţia, o dată plecaţi, au întors pur şi simplu spatele celor rămaşi, dând astfel cu piciorul unor ani pe care i-au petrecut împreună. Studiile sociologice şi psihologice arată că din toate acestea, cei mai afectaţi sunt şi rămân copiii.

De când a început fenomenul, am văzut plecarea în străinătate ca o mare ispită. Pe de o parte m-aş fi dus pentru că mai toţi vecinii şi colegii de muncă au plecat, pe de altă parte, mulţi dintre aceştia nu au realizat nimic în plus faţă de mine şi pe deasupra, unii dintre ei au mari probleme în familie sau au crezut că le rezolvă divorţând.

Făcusem un pact cu soţia ca nimeni dintre noi să nu părăsească familia decât dacă va fi mare, mare nevoie. Iar dacă totuşi vom fi nevoiţi ca unul dintre noi să meargă, acela trebuia să fiu eu.

Între timp, la mine la serviciu, lucrurile au început să nu mai meargă ca altă dată. Se vorbea de disponibilizări, de şomaj, de perfecţionare pentru cei care doreau să mai rămână, iar perfecţionările costau enorm. Mă simţeam oarecum vizat, deoarece lucram ca necalificat, cu toate că aveam vechime. Eram apreciat pentru ceea ce făceam şi nu pentru studiile pe care ar fi trebuit să le am.

În această incertitudine, într-o zi, întorcându-mă acasă, am găsit-o pe soţia mea foarte tristă. Era şomeră! O veste care a venit în condiţiile în care nici serviciul meu nu mai era sigur. Ce era de făcut? Noi doi plus trei copii, la bloc, cu întreţinere de plătit, cu nevoie de hrană şi îmbrăcăminte, cu singurul meu salariu, şi acela nesigur, şi cu şomajul soţiei nu se mai putea sta pe loc. Era nevoie ca cineva să plece!

Sincer să fiu, m-am revoltat şi pe Dumnezeu. Suntem, zic eu, o familie bună, credincioasă, o familie care nu lipseşte niciodată duminica de la sfânta Liturghie. Încercarea care a venit peste noi mă revoltase şi consideram că nu este drept să se întâmple ceea ce se întâmpla.

Într-o zi am decis: pentru că eu încă mai aveam serviciu, soţia trebuia să plece. Găsisem pe cineva care s-o ajute, iar munca pe care trebuia s-o facă era aceea de îngrijire a unei bătrâne. Ar fi câştigat de patru ori mai mult decât mine şi aşa ne-am fi descurcat.

Era luna martie, şi ea trebuia să plece. Încă mai eram în faza discuţiilor şi se vede că nici unul dintre copii nu era de acord cu soluţia noastră. Deseori îi auzeam spunând: "Mamă, dacă o să pleci o să ne fie dor de tine. Tata nu o să ne înţeleagă aşa cum ne înţelegi tu!". Cea mai directă era fetiţa mai mare. "Pleci chiar acum când trebuie să fii lângă mine?".

Auzindu-i, la început am încercat să-i conving că era necesar să plece. Apoi am devenit nervos şi le interziceam să deschidă subiectul. Ne mai despărţeau câteva zile până la plecarea propriu-zisă.

Într-o seară au găsit o soluţie care m-a marcat atât de mult şi care m-a determinat să împărtăşesc experienţa şi altora. I-am chemat la masă, dar ei au refuzat. M-au lăsat fără replică atunci când mi-au spus: "Dacă pleacă mama noi nu mai mâncăm nimic. Fără ea murim! Să stea acasă!". Am înţeles că avertismentul era serios şi venea din suflet. Am decis să-i ascult şi să inversăm rolurile. Chiar dacă mi-a fost greu, m-am lăsat de la serviciu şi am plecat eu în străinătate. Acum ne e bine. Câştig modest, dar suficient să fac faţă necesităţilor familiei.

Din toată povestea aceasta am înţeles un lucru: dacă e nevoie ca cineva să plece, acela trebuie să fie tatăl, pentru că locul mamei este lângă copii. (Fabian)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba