Felix din Cantalice

Sfântul de pe străzile Romei

Spiritualitatea sfântului Felix, călugăr capucin, are la bază contemplarea sfântului sacrament şi meditarea textelor sfinte. Era blând şi plin de dragoste faţă de aproapele său aflat în suferinţă şi nevoi, dar ferm în ceea ce priveşte trăirea autentică a vieţii creştine.

Felix s-a născut la Cantalice, în Italia, în anul 1515. Părinţii săi, Santi şi Santa Porri, erau fermieri ce munceau din greu pentru a asigura hrana celor cinci copii: Blase, Charles, Felix, Potenza şi Peter Marino. La 10 ani Felix s-a angajat la o fermă din Cittaducale. După o zi de muncă dificilă se relaxa rugându-l pe vărul său să-i citească despre viaţa asceţilor din deşert. Viaţa austeră a acestora l-a entuziasmat pe Felix, în inima căruia s-a aprins dorinţa de a-i imita.

Dorind să intre în Ordinul Capucinilor, Felix s-a prezentat la Mănăstirea din Cittaducale. Superiorul mănăstirii l-a condus în capelă, în faţa unui crucifix uriaş, unde l-a lăsat să se roage pentru a fi iluminat dacă aceasta este chemarea sa. La vederea corpusului brăzdat de bice, însângerat şi desfigurat, Felix a realizat cât de mare este dragostea Domnului pentru el. Superiorul, când a intrat mult mai târziu în capelă să se roage, a fost impresionat să-l mai găsească pe Felix acolo, în contemplaţie în faţa crucifixului.

În toamna anului 1543, în vârstă de 20 de ani, Felix a fost primit în Ordinul Capucin. A fost trimis să slujească la început într-o mănăstire din Roma, apoi în Fiuggi, Monte San Giovanni, Tivoli şi Viterbo. În ziua de 18 mai 1545, Felix din Cantalice a depus voturile.

În anul 1547 se întoarce la Roma. Îşi dorea mult să ducă o viaţă izolată, dar se pare că superiorii săi aveau alte planuri cu el: este trimis să ceară mâncare atât pentru mănăstire, cât şi pentru săraci. Cuvintele sale de mulţumire pentru ceea ce primea erau întotdeauna "Deo gratias", adică "mulţumesc lui Dumnezeu". În scurt timp a ajuns să fie recunoscut după aceste cuvinte drept "Fratele Deo gratias".

Felix se îngrijea cu mult devotament de nevoiaşi, văduve, copii şi bolnavi. În favoarea acestora renunţa adesea la tot ce avea. Când nu avea cu ce să-i ajute bătea la uşile celor mai înstăriţi, cerând de pomană.

Având un stil onest şi direct, Felix amintea adesea predicatorilor capucini: "Predicaţi pentru a converti poporul şi nu pentru a vă face un renume". Niciodată nu se sfia să corecteze pe cel care greşea. Nu o făcea cu răutate, ci cu respect.

Deşi avea o viaţă activă, Felix îşi făcea timp să-şi hrănească propriul suflet. Deoarece nu ştia să citească, a memorat multe rugăciuni şi texte biblice, pe care le medita fie că mergea pe străzile Romei, fie că era în chilia sa sau în capelă. Renunţa cu bucurie la orele de somn pentru a le petrece în contemplaţie în faţa sfântului sacrament.

În ziua de 30 aprilie 1587 Felix s-a îmbolnăvit. Ştia că în scurt timp va părăsi viaţa pământească: "Acest măgăruş s-a împiedicat şi a căzut, dar nu se va mai putea ridica din nou". Toată viaţa sa a avut o devoţiune deosebită către sfânta Fecioară Maria. De aceea, pe patul de moarte a fost răsplătit cu o viziune a acesteia înconjurată de îngeri. Moare în ziua de 18 mai 1587. Rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse în biserica "Neprihănita Zămislire" din Roma.

Papa Sixt al V-lea a început procesul de canonizare al lui Felix la cererea locuitorilor Romei. La 1 octombrie 1625 papa Urban al VIII-lea l-a beatificat, iar papa Clement al XI-lea l-a canonizat la 22 mai 1712.

Gabriel Trişcă