Suferinţa care uneşte

Cine nu îşi doreşte o familie fericită? Cel puţin în preajma căsătoriei, toate perechile de tineri îşi doresc să fie astfel. Viaţa însă le va arăta deseori contrariul. Adesea promisiunile de dinainte şi din timpul căsătoriei rămân simple amintiri, cuvinte spuse doar cu inima, nu şi cu mintea!

Paradoxal, chiar şi cel mai neexperimentat familist este totdeauna gata să dea sfaturi, aceasta în condiţiile în care familia lui însăşi nu merge bine. Dacă am avea o pereche de ochi cu care să putem vedea şi în interiorul nostru...

Eu însumi sunt unul dintre mulţii tineri care şi-au dorit o familie fericită. Îmi propusesem să nu fiu fals în relaţia cu prietena mea, cu viitoarea mea soţie. Am preţuit dintotdeauna sinceritatea şi doream s-o întâlnesc şi la alţii, deşi de multe ori am rămas dezamăgit. Cu fiecare zi care ne apropia de celebrarea căsătoriei noastre, creşteam în iubire, dar şi în sinceritate. Mă oglindeam în cea care avea să-mi fie soţie, iar ea simţea o mare bucurie când eram în preajma ei. Deseori mi-a mărturisit că găsea în mine mai mult decât un prieten sau un sprijin, se regăsea pe sine.

Au urmat zile deosebit de frumoase. Căsătoria noastră, timpul de după ea, primul copil, anii cât am fost tineri, am fost, fără să fiu lipsit de modestie, foarte fericiţi. Îmbinam plăcutul cu utilul, greutatea întreţinerii familiei cu bucuria că orice efort făcut nu era în zadar.

A venit însă o vreme în care nimic din toate acestea nu ne mai mulţumea. Banii pe care îi aduceam acasă deodată nu mai erau suficienţi. Mă săturasem de mâncarea pe care o pregătea soţia şi de modul în care întreţinea casa. Pretenţiile ei mi se păreau exagerat de mari. Copilul ne făcea destule probleme.

În aceste împrejurări am apelat la un preot. L-am întrebat dacă e normal ca după atâţia ani în care am fost cu adevărat fericiţi să intervină aşa o criză. Bineînţeles că răspunsul lui nu m-a mulţumit. Prea eram eu vinovat! Mă cufundasem destul de mult în munca pe care o făceam. Datoriile materiale faţă de familie luaseră prea mult locul celor sentimentale. De mult nu-i mai spusesem soţiei că o iubesc, iar copilul simţea distanţa dintre noi. Nici pentru el nu mai aveam timp. Eram prea obosit să-l ascult. Deseori mă priveam şi nu mă recunoşteam. Îmi dorisem atât de mult să am o familie fericită, iar acum eu eram acela care se distanţa de acest ideal. Pur şi simplu nu mă mai înţelegeam!

Într-o zi, pe când eram la serviciu, un coleg m-a chemat la telefon. Eram sunat de la spital. O doamnă, care s-a recomandat ca fiind asistentă medicală, m-a rugat să trec, dacă e posibil, imediat pe la spital. Era vorba de soţia mea. Suferise un accident de maşină. Cineva o lovise pe trotuar. Dorind să evite un copil care a apărut din senin dintre maşini, şoferul a virat brusc, intrând pe trotuar, pe unde trecea soţia. Nu era grav, dar suficient să necesite o internare de câteva zile.

Am ajuns cât am putut de repede la ea. Când am intrat în salon, am văzut-o cu un furtun în nas, cu câteva răni pe faţă şi pe mâini. Nu putea să vorbească. M-a privit îndelung, iar eu, fără să găsesc cuvintele potrivite, am făcut la fel. I-am luat mâinile în mâinile mele, iar ea m-a strâns cu putere. Era ca un copil neajutorat care a găsit sprijin în persoana pe care o iubeşte. Privirea ei mi-a amintit de prima privire de când am cunoscut-o. În acel moment am simţit pentru ea o iubire cum nu mai simţisem vreodată.

Cu fiecare zi în care o vizitam, relaţia dintre noi devenea una deosebită. Când s-a întors acasă mi s-a părut că suntem în ziua nunţii. De atunci o iubesc şi mă iubeşte nespus de mult, iar fericirea a revenit în familia noastră. Suferinţa ei a fost aceea care mă scosese din criză. (Valerian)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba