Biblia, comunitatea şi virtualul

Există creştini care caută în Scripturile Sacre soluţii miraculoase sau răspunsuri concrete la diferitele probleme din viaţa proprie, riscând să transforme Sfânta Carte într-un instrument "magic". În altă ordine de idei, este pe cale să se împământenească mitul celui care - având la îndemână mijloacele necesare - poate răspunde la orice provocare, proprie sau din partea altora. Ca în povestioara următoare.

Era odată un cioban care îşi păştea oile într-un loc singuratic. Deodată, dintr-un nor imens de praf, apare în preajma lui un Jeep Cherokee nou şi strălucitor, se opreşte şi din el coboară un tânăr îmbrăcat în costum Armani, având în picioare pantofi Cerruti, pe nas ochelari Ray Ban, iar la gât o cravată elegantă. Nici una, nici două, i se adresează celui de la turmă: "Ia ascultă, bade! Dacă ghicesc câte oi ai pe această păşune, îmi dai una ca răsplată?" Ciobanul îl observă câteva clipe, priveşte cu drag spre propria turmă şi în final zice cu mult calm: "Hai, să fie!". Tânărul se duce la maşină, îşi conectează laptopul la celular, intră pe internet, accesează situl NASA, deschide o foaie de calcul... şi, puţin după, zice: "Matale, bade, ai exact 786 de oi". "Măi-măi, da deştept mai eşti! Atunci, ia-ţi una de colo!". Tânărul observă cu grijă oile, ocheşte una care i se pare mai potrivită, o prinde, o pune în maşină şi dă să plece. De data aceasta însă ciobanul este cel care exclamă: "Dacă eu ghicesc ce meserie ai, îmi dai animalul înapoi?" "Sigur, de ce nu?", vine răspunsul. "Eşti consultant, unul din ăia care se cred experţi în toate". "Exact, dar cum ţi-ai dat seama?", întreabă uimit tânărul. "Păi, foarte simplu - argumentează ciobanul - în primul rând pentru că ai apărut fără să aibă nimeni nevoie de tine, mi-ai cerut plată ca să-mi spui ceea ce eu ştiam deja şi nici măcar n-ai habar ce fac eu aici. Iar acum, dă-mi odată câinele ăla înapoi!".

Dincolo de ridicolul situaţiei, analizând lucrurile la rece, cei doi nu au nimic în comun. Poate doar faptul că observă. Aparent amândoi pe lângă. Sau cel puţin unul dintre ei. Într-o comunitate însă lucrurile stau cu totul altfel: componenţii ştiu destul de multe unul despre celălalt şi, apoi, fiecare dintre ei este în acelaşi timp observator şi observat. Există în sociologie - în cadrul teoriilor constructiviste - o teză care sună aşa: observatorul observat se observă pe sine însuşi ca observator. Ca să nu spunem că este vorba de un control reciproc binefăcător. Iar mai presus de toate, o mărturie; care înseamnă a te expune pe tine însuţi, cu toate riscurile de rigoare. Dar tocmai o astfel de "vulnerabilitate" - atât în faţa celorlalţi, cât şi în faţa cuvântului Scripturii citit în comun - aduce după sine roade impresionante. Iată de ce, lectio divina nu se practică de unul singur, iar disponibilitatea trebuie să fie totală.

Asemenea Euharistiei, pâinea cuvântului se mănâncă împreună, căci - prin aspectul de comuniune - zideşte comunitatea, iar riscul de a instrumentaliza textul sacru în folosul propriu este exclus din start. Şi asta pentru că fiecare membru al comunităţii este în acelaşi timp şi observator şi observat. Cât despre aşa-zisele comunităţi virtuale, "constituite" pe internet, unde fiecare toarnă minciunile pioase pe care le crede de cuviinţă, fără să-şi asume riscul de a se expune prin mărturie vie, să fim siguri că se vor sparge ca baloanele de săpun sau ca înfumurarea tânărului din povestioară. Pe când Biblia rămâne vie tocmai în real.

Pr. Cristian Chinez