Tertulian
Din catehezele papei Benedict al XVI-lea despre sfinții părinți
Continuând itinerarul în lumea sfinților părinți vom trata despre Tertulian, care spre sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea inaugurează literatura creștină în limba latină. Cu el începe o teologie în această limbă. Opera sa a dat roade decisive, a căror subevaluare ar fi de neiertat.
Nu cunoaștem cu exactitate datele nașterii și morții sale. Știm însă că la Cartagina, spre sfârșitul secolului al II-lea, a primit o solidă formare retorică, filozofică, juridică și istorică de la părinți și de la învățători păgâni. Apoi s-a convertit la creștinism. A început să-și publice scrierile cele mai renumite în anul 197. Oricum, originalitatea gândirii, unită cu incisiva eficiență a limbajului, îi asigură un loc remarcabil în literatura creștină antică.
Lucrarea sa cea mai cunoscută, Apologetica, denunță comportamentul nedrept al autorităților politice față de Biserică; explică și apără învățăturile și obiceiurile creștinilor; specifică diferențele dintre noua religie și principalele curente filozofice ale timpului; arată biruința Duhului, care opune violenței persecutorilor sângele, suferința și răbdarea martirilor.
Tertulian face un pas enorm în dezvoltarea dogmei trinitare; ne-a dat în limba latină limbajul potrivit pentru a exprima acest mare mister, introducând termenii de "substanță" și "trei persoane". În mod asemănător, a dezvoltat mult și limbajul corect pentru a exprima misterul lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu și om adevărat.
El tratează și despre Duhul Sfânt, dovedindu-i caracterul personal și divin: "Credem că, potrivit promisiunii sale, Isus Cristos l-a trimis prin Tatăl pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, sfințitorul credinței celor care cred în Tatăl, în Fiul și în Duhul" (ibid., 2,1). Pe lângă acestea, în scrierile sale se găsesc numeroase texte despre Biserică, pe care Tertulian o recunoaște mereu ca "mamă".
Din punct de vedere uman se poate vorbi fără îndoială de o dramă a lui Tertulian. O dată cu trecerea anilor el a devenit tot mai exigent în relațiile cu creștinii. Pretindea de la ei în orice împrejurare, și mai ales în persecuții, un comportament eroic. Rigid în pozițiile sale, nu evita criticile grele și astfel, în mod inevitabil, a sfârșit prin a se trezi izolat. Sub alte aspecte, chiar și astăzi rămân deschise multe întrebări, nu doar privind gândirea teologică și filozofică a lui Tertulian, dar și referitor la atitudinea în relațiile cu instituțiile politice ale societății păgâne. Mie îmi dă mult de gândit această mare personalitate morală și intelectuală, acest om care a adus o atât de mare contribuție gândirii creștine. Se observă că, în fond, îi lipsește simplitatea, umilința de a se insera în Biserică, de a-și accepta slăbiciunile, de a fi tolerant față de alții și față de sine însuși. Când se are în vedere doar propria gândire în măreția sa, în cele din urmă se pierde însăși această măreție. Caracteristica esențială a unui mare teolog este umilința de a sta cu Biserica, de a-și accepta propriile slăbiciuni, pentru că doar Dumnezeu este cu adevărat cu totul sfânt. Noi însă avem mereu nevoie de iertare.
În concluzie, teologul african rămâne un martor demn de tot interesul al primelor veacuri ale Bisericii, când creștinii s-au trezit fiind subiecți (protagoniști) autentici ai "noii culturi" în confruntarea apropiată dintre moștenirea clasică și mesajul evanghelic. Lui îi aparține celebra afirmație potrivit căreia sufletul nostru "este naturaliter (prin natura sa) creștin" (Apologia 17,6), prin care Tertulian evocă perena continuitate între valorile umane autentice și cele creștine; la fel și cealaltă reflecție a sa, formulată direct după evanghelie, conform căreia "creștinul nu-și poate urî nici măcar proprii dușmani" (cf. Apologetica 37), în care concluzia morală, inevitabilă, a alegerii credinței, presupune "non violența" ca și regulă de viață: și nu există nimeni care să nu vadă dramatica actualitate a acestei învățături, chiar și în lumina disputei deschise asupra religiilor.
Traducere de pr. Paul Butnaru