Dacă eu îl iubesc!...

Învăţăm încă de la prima Împărtăşanie că sfânta Biserică propune creştinilor spre aprofundare următoarea temă: cele patru lucruri de pe urmă ale omului: moartea, judecata, raiul şi iadul.

În lumea aceasta impregnată de materialism, în care tot ce contează e să ai o slujbă bine plătită, o casă cât mai mare, maşină şi vestimentaţie în pas cu moda, s-ar părea că veşnicia nu mai are nici un cuvânt de spus, deşi ultimul cuvânt îi aparţine!

A te gândi la momentul în care vei da ochii cu Dumnezeu..., acesta da subiect de meditaţie! Ar pieri multora cheful de înavuţire dacă s-ar gândi, fie şi pentru câteva clipe, că într-o zi îl vor întâlni pe Dumnezeu şi vor petrece sau nu o veşnicie în compania sa! Merită cu adevărat să-ţi ratezi veşnicia, să-l dai pe Dumnezeu în schimbul unor avantaje materiale trecătoare?

Pentru un trai aparent mai bun, de cele mai multe ori oamenii fac compromisuri de natură morală sau în ceea ce priveşte timpul cheltuit cu dobândirea foloaselor materiale în detrimentul relaţiei cu familia şi cu Dumnezeu, uitând de ceea ce pierd atunci când câştigă anumite lucruri. Unii acceptă prea uşor compromisurile şi în viaţa spirituală: un păcat mic aici, altul mai mare dincolo, spovezi rare sau absente şi iată cocteilul perfect pentru un creştin căldicel! Exact de această temperatură trebuie să ne ferim! Să nu fim căldicei, să clocotim de dragoste pentru Dumnezeu, iar această dragoste se va răsfrânge şi asupra aproapelui şi astfel relaţiile noastre cu ceilalţi îi vor atenţiona să-şi îndrepte mai des privirile spre cer.

Cât de adevărate sunt cuvintele Sfântului Părinte din enciclica Deus caritas est: "Dacă în viaţa mea neglijez complet atenţia faţă de celălalt, dorind numai să fiu "evlavios" şi să-mi îndeplinesc "datoriile religioase" atunci şi relaţia mea cu Dumnezeu se usucă... Această relaţie este doar "corectă", însă este lipsită de iubire... Numai slujirea aproapelui îmi deschide ochii... Iubirea creşte prin iubire".

La întrebarea: "Părinte, nu vă este frică de moarte, de judecată, de tot ce se va întâmpla?", am auzit un preot răspunzând: "De ce să-mi fie frică, dacă eu l-am slujit mereu, dacă eu îl iubesc?..." Nu ştiu ce efect a avut asupra celorlalţi acest răspuns, însă pe mine m-a impresionat profund şi-mi răsună mereu în urechi, asociat cu chipul blând şi surâzător al părintelui: "Dacă eu îl iubesc!...". Şi de atunci mă străduiesc să-mi trăiesc viaţa în aşa fel încât să pot răspunde şi eu cu seninătate la o asemenea întrebare şi, mai mult decât atât, în faţa morţii să pot spune, fără teama momentelor ce vor urma: "Dacă eu îl iubesc!...".

Cristina-Maria Nesimuca