Interviu cu card. Javier Lozano Barragán

Nu este altă cale decât Cristos

Eminenţa sa card. Javier Lozano Barragán, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Operatorilor Sanitari, a vizitat, împreună cu secretarul său, Mons. Antonio Soto, Dieceza de Iaşi în perioada 20-23 octombrie. În duminica misiunilor a celebrat la Institutul Teologic şi a răspuns la întrebările seminariştilor, apoi a participat la Liturghia tinerilor din catedrală. S-a întreţinut cu PS Petru Gherghel şi cu PS Aurel Percă; a vizitat Spitalul din Barticeşti, vorbindu-le medicilor şi a ţinut în ziua de 23 octombrie o relatare la conferinţa internaţională "Îngrijiri la domiciliu - caritate şi profesionalism", organizată de Caritas. Înainte de a se îndrepta spre Vatican, Eminenţa sa a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări.

- Eminenţă, sunteţi preşedintele unui important dicaster al Vaticanului: Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Operatorilor Sanitari. Care sunt obiectivele dicasterului pe care-l conduceţi?
Este vorba de un obiectiv triplu: de a orienta, de a promova şi de a coordona pastoraţia sănătăţii în Biserica Catolică. Acesta este obiectivul care ne face să fim ca o prelungire a Sfântului Părinte. Aşadar, de a orienta cu ceea ce spune, de a promova în măsura pe care o spune şi de a coordona după normele pe care le dă Sfântul Părinte. Pentru că dicasteriile sunt un fel de ajutor care se face în numele Sfântului Părinte.

- În aceste zile participaţi la o conferinţă internaţională organizată de Caritas. Sunteţi notat în program cu o intervenţie care poartă titlul: "Sensul creştin al bolii şi al suferinţei". Vorbiţi-ne puţin despre conţinutul conferinţei. Au vreun sens boala şi suferinţa?
O religie se măsoară după răspunsul pe care îl poate da durerii, suferinţei şi morţii. În intervenţia mea, am reluat ceea ce a scris Ioan Paul al II-lea în Salvifici doloris; eu am făcut o interpretare. Deci nu este o noutate, ci un comentariu la ceea ce, pentru mine, este charta magna a sensului creştin al suferinţei, al durerii şi al morţii - vorbesc de enciclica Salvifici doloris. Dacă este să rezum, papa face distincţie între enigmă şi mister şi spune: durerea, suferinţa şi moartea - cuvintele suferinţă şi durere se folosesc cu un sens aproape egal, deşi uneori se face distincţie - sunt o enigmă care nu are soluţie dacă nu se intră în mister. Iar misterul este acela al întrupării mântuitoare a Domnului, Paştele, adică moartea şi învierea Domnului. Dacă nu se pleacă de la această premisă, nu se înţelege nimic. Totul este absurd. Atât de absurd, încât Tertulian spunea: "Credo quia ineptum" (Cred pentru că este ilogic). Însă este vorba de un eveniment istoric, aşa s-a întâmplat. Dacă cineva spune: este absurd că aici se găseşte o masă, îi spun că totuşi masa se află aici şi împotriva faptelor nu sunt argumente. Aşadar, dacă a fost moartea şi învierea lui Cristos, aici se află concret soluţia unică. De aceea, unica religie care are valoare este cea care ne dă viaţa. Celelalte religii nu ne dau viaţa. Singura este viaţa din moarte, deşi este ceva absurd, dar din punct de vedere istoric aşa au stat lucrurile pentru Domnul nostru Isus.

- Rămânem deci în mister...
În intervenţia mea accentuez cum misterul suferinţei se mută în misterul solidarităţii. Este un alt lucru. Solidaritate de la Cristos, în trupul mistic, şi apoi aici, la noi. Solidaritate în păcat - lucru care este foarte dificil de înţeles. Iar aici se vede păcatul originar. Este foarte dificil de luat ca punct de plecare păcatul originar pentru a ajunge până la Domnul, deoarece ni se revelează că orice om a păcătuit prin primul părinte al nostru şi toate aceste nenorociri pe care le avem în lume depind de acest prim păcat. Într-un anumit sens, chiar şi de păcatele personale. Şi atunci papa subliniază că misterul omului poate fi înţeles doar plecând de la misterul lui Cristos. Misterul lui Cristos este cea mai profundă absurditate reprezentată de moartea lui.

- Aţi vorbit în întâlnirea cu seminariştii despre o criză a credinţei în lume. Care sunt semnele acestei crize şi cum se poate ieşi din ea?
Le-am spus seminariştilor că astăzi criza constă în absenţa valorilor spirituale. Există alte valori: tehnologice, economice, comerciale, valorile iubirii interumane, atâtea valori care şi ele sunt bune, dar fără fundament. Dacă aceste valori periferice nu au un fundament, se ajunge la distrugerea tuturor, adică se intră în criză. Şi cum se poate ieşi din criză? Numai prin adeziunea la valorile care nu sunt entităţi abstracte. Dar valoare este numai Domnul Isus mort şi înviat prin Duhul Sfânt care ne face să ne înălţăm la Tatăl împreună cu Domnul. Nu este nici o altă cale. Aceasta este ceea ce spune Scriptura: "Nu este nici un nume dat sub cer prin care omul să se poată mântui", adică să iasă din criză, "decât numele Domnului Isus". Acesta este singurul nume.

- Sunteţi mexican. Mexicul se aseamănă într-o anumită măsură cu România. Ambele ţări au trecut prin perioade de persecuţie. Aţi trăit şi Eminenţa voastră o parte din acea perioadă dificilă. Cum au reuşit credincioşii mexicani să treacă prin acea perioadă?
O parte mi-au povestit alţii. Eu eram foarte mic ca vârstă, m-am născut în perioada de criză, în anul 1933, tocmai când se ieşea din perioada cea mai dificilă, dar încă era criză. Dumnezeu a păstrat totul prin mijloacele supranaturale, mai ales prin mijlocirea Fecioarei de la Guadalupe, care este inima întregului Mexic, dar mai ales prin credinţa foarte profundă a laicilor. Preoţii erau persecutaţi şi se ascundeau ici-colo pentru a asculta câte o spovadă sau mergeau în alte locuri, pe furiş, pentru a celebra Liturghia. Dacă erau prinşi, erau băgaţi în închisoare. Vă spun şi o întâmplare. Părinţii mei s-au căsătorit în vremea în care era totul interzis şi au fost nevoiţi să se căsătorească pe la ora trei noaptea într-o casă. Dacă poliţia găsea un preot celebrând Liturghia, era imediat dus la închisoare sau i se dădea o amendă foarte mare. Preotul care i-a căsătorit pe părinţii mei le-a spus: "Da, vă căsătoresc, dar mai întâi pregătiţi banii de amendă, pentru că, dacă vine poliţia, eu nu am de unde să-i dau". Cultul era interzis. În toată ţara nu se mai găsea nici o biserică deschisă. În actele de căsătorie, pe care încă le păstrez, se spune: "Fiind închise locurile de cult, X şi Y au încheiat Căsătoria canonică în faţa Bisericii în acest domiciliu". Chiar şi eu am fost botezat în casă pentru că nu era uşor să se meargă în altă parte. Cum s-a ieşit din această situaţie? Desigur, Dumnezeu păstrează totul. Prin credinţa poporului lui Dumnezeu. Prin aceşti preoţi care mergeau pe furiş şi administrau sacramentele în diferite locuri. Seminariile erau închise aproape în totalitate; unele funcţionau în ascuns. Şi eu am studiat în case particulare, care erau ascunse...

- Când eram seminarist, am citit cartea Padre Pro, care vorbeşte de persecuţiile din Mexic.
Da, era un preot iezuit. Un exemplu despre cum era viaţa preoţilor în vremea aceea. Era unul care făcea multe lucruri în ciuda persecuţiei. Dar aşa făceau şi ceilalţi preoţi.

- Sunteţi pentru prima dată în România. Ce impresie v-au făcut aceste locuri, dieceza, Iaşiul, oamenii?
Am văzut foarte puţin. Am sosit la Bucureşti, unde m-am întâlnit cu arhiepiscopul şi am stat cu el câteva ore. Am venit cu avionul până la Iaşi, unde am mai văzut câte ceva. Am fost la Spitalul din Barticeşti, de lângă Roman. Dar ploua şi nu am putut aprecia bine ceea ce vedeam. Din ceea ce am văzut prin oraş, în deplasările pe care le-am făcut, este ceva care îmi place deosebit: pe unele străzi sunt clădiri masive din vremea regimului comunist, din beton armat, dar deodată se văd clădiri cu specific românesc. Foarte frumoase. Cu privire la oameni, din ceea ce am putut vedea în câteva zile, sunt foarte amabili, cu o anumită bucurie...

- În încheiere, v-aş ruga să rostiţi un mesaj pe care îl consideraţi important pentru cititorii noştri.
Un mesaj ar fi acela pe care l-am spus şi seminariştilor, în spiritul fragmentului evanghelic citit în duminica misiunilor: Rugaţi-vă cu insistenţă pentru a păstra credinţa.

- Vă mulţumim, Eminenţă.

Interviu realizat de pr. Cornel Cadar

* * *

ES Javier Lozano Barragán este originar din Mexic şi are 74 de ani (n. 26 ianuarie 1933). A fost sfinţit preot la 22 de ani (30 octombrie 1955). Laureat la Universitatea Gregoriană, a fost numit episcop auxiliar al Arhidiecezei de Mexico (5 iunie 1979), apoi episcop al Diecezei de Zacatecas pe care a condus-o timp de 20 de ani (28 octombrie 1984). Ioan Paul al II-lea l-a chemat la Roma pentru a conduce Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Operatorilor Sanitari (20 august 1996). A primit titlul de arhiepiscop, iar la 21 octombrie 2003 a fost ales cardinal.