Nu e o povară, este copilul meu!
Este îmbucurător faptul că încă de mici, copiii au posibilitatea ca, aduși de părinți, să participe la sfintele Liturghii, la cateheze și la alte întâlniri care au loc în cadrul unei parohii.
Familiaritatea lor cu Dumnezeu, cu rugăciunea, cu biserica și cu membrii parohiei din care fac parte, îi va ajuta, când vor crește mari, să se maturizeze în credință.
În acest sens, deseori, mamele își poartă cu ele copiii încă de mici la biserică. Și pentru că uneori sunt prea mici pentru a sta sau a merge în picioare, astfel de copii sunt ținuți direct în brațe.
Ce-i drept, uneori deranjează, dar dacă avem în vedere că Liturghia nu durează prea mult, indiferent de deranjul pe care îl pot face, cu puțin efort, poate fi depășit.
În unele biserici, văd conturându-se deja camere speciale în care, mamele, alături de copiii lor mici, participă la Liturghie.
În comunitatea din care fac parte nu este o astfel de cameră, dar trebuie să recunosc nici nu este un deranj prea mare. În general, mamele știu cum să-i potolească pe "micuții creștini".
Printre aceste mame, mi-a fost dat să întâlnesc una care avea ceva deosebit. Atât la sfânta Liturghie cât și în afara ei, de câțiva ani, o vedeam cu un copil în brațe. Și pentru că locuiesc la oraș, comunitatea fiind foarte mare, personal, nu aveam de unde să o cunosc. Am văzut-o o dată, am văzut-o de două ori și astfel mi-a atras atenția. Un timp am avut impresia că lucrează la o creșă de copii și zilnic ia câte unul și-l aduce la sfânta Liturghie. Însă nu era așa! Și nici nu a avut mai mulți copii, unul după altul. Era unul și același copil pe care îl purta zilnic în brațe, oriunde ar fi mers.
Într-o zi, curiozitatea m-a determinat să o opresc și să o întreb asupra a ceea ce mie mi se părea o enigmă. Mi-a dezvăluit că acel copil era copilul ei, dar că din cauza unor probleme de sănătate era un copil cu dizabilități. Din cauza unei boli nu creștea, nu putea să meargă în picioare și era nevoită să-l poarte mereu în brațe. Atunci, tot în curiozitatea mea, am întrebat-o dacă nu-i vine greu să poarte această povară, iar ea, schițând un zâmbet, mi-a răspuns: "Nu e o povară, este copilul meu!"
Știa că nu poate să aibă copii, de aceea medicii i-au recomandat să fie foarte atentă în acest sens. De asemenea, știa că, având vreun copil, era posibil ca el să se nască cu diverse malformații.
Tânăra femeie nu s-a descurajat. Pentru că își dorea foarte mult un copil, împreună cu soțul au hotărât că, indiferent cum se va naște și cât va trăi, să accepte provocarea.
După naștere, cel puțin un timp, au avut impresia că totul va fi bine. Copilul însă nu lua prea mult în greutate și nici nu creștea atât cât ar fi trebuit s-o facă. Acum îl purta în brațe și o făcea în mod special la sfânta Liturghie, pentru că, spunea ea: "Este un dar din partea lui Dumnezeu. Îl port cu mine și îl arăt zilnic lui Dumnezeu și-l rog să mi-l lase cât mai mult. Așa cum este, este copilul meu!"
M-a impresionat mărturia ei și m-am simțit rușinat, pentru că în mintea mea am lăsat să-mi treacă o sumedenie de scenarii. Era atât de senină și fericită pentru acel copil!
Aveam în fața mea o mamă adevărată. Știa că nu avea să aibă pentru un timp prea îndelungat acel copil, dar atât cât avea să îl lase Dumnezeu, s-a hotărât să-l iubească întocmai ca pe un copil normal. Era copilul ei, de aceea nu-l considera o povară! (Dumitru)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba