Ignaţiu din Antiohia

Din catehezele papei Benedict al XVI-lea despre sfinţii părinţi

Continuăm să tratăm despre personalităţile Bisericii de la începuturi. Sfântul Ignaţiu a fost al treilea episcop de Antiohia, din anul 70 până în anul 107. A fost un martor eminent al lui Cristos care nu a pregetat să se lase măcinat de dinţii fiarelor în Roma, pentru a deveni pâine vrednică pentru slava lui Dumnezeu şi hrana spirituală a credincioşilor.

În acel timp Roma, Alexandria şi Antiohia erau cele trei mari metropole ale Imperiului Roman. Conciliul din Niceea vorbeşte despre trei "primate": acela al Romei, dar şi Alexandria şi Antiohia participau. Sfântul Ignaţiu a fost episcop de Antiohia, localitate situată azi în Turcia. Aici, la Antiohia, după cum ştim din Faptele Apostolilor, a apărut o comunitate creştină înfloritoare: primul episcop al ei a fost apostolul Petru - aşa ne spune tradiţia - şi aici, pentru prima dată, ucenicii au fost numiţi creştini (Fap 11,26). Eusebiu din Cezareea, un istoric din secolul al IV-lea, dedică un întreg capitol al lucrării sale Istoria ecleziastică vieţii şi lucrării literare a lui Ignaţiu (3,36). "Din Siria, scrie el, Ignaţiu a fost trimis la Roma pentru a fi dat ca hrană animalelor sălbatice, datorită mărturiei date de el pentru Cristos. Călătorind prin Asia, sub paza severă a gărzilor în fiecare dintre oraşele în care se oprea, prin predici şi dojane, întărea Bisericile; mai ales îndemna, cu căldura cea mai vie, să se păzească de erezii, care atunci începeau să mişune, şi recomanda să nu se rupă de tradiţia apostolică".

În Ignaţiu se întrepătrund două "curente" spirituale: acela al lui Paul, orientat întru totul spre unirea cu Cristos, şi cel al lui Ioan, concentrat asupra vieţii în Isus. La rândul lor, aceste curente se unesc în imitarea lui Cristos, de mai multe ori proclamat de Ignaţiu drept "Dumnezeul meu" sau "al nostru".

Năzuinţa irezistibilă a lui Ignaţiu spre unirea cu Cristos pune bazele unei adevărate şi proprii "mistici a unităţii". El însuşi se defineşte "un om căruia i-a fost încredinţată datoria unităţii" (Scrisoarea către cei din Filadelfia 8,1).

În general se poate observa în Scrisorile lui Ignaţiu un fel de tensiune constantă şi fecundă între două aspecte caracteristice ale vieţii creştine: pe de o parte structura ierarhică a comunităţii ecleziale, iar pe de altă parte unitatea fundamentală care îi leagă între ei pe toţi cei care cred în Cristos.

Ignaţiu este primul în literatura creştină care atribuie Bisericii adjectivul de "catolică", adică "universală": "Unde este Isus Cristos, spune el, acolo este Biserica Catolică" (Scrisoarea către cei din Smirna 8,2).

După cum se vede, Ignaţiu este într-adevăr "doctorul unităţii": al unităţii lui Dumnezeu şi al unităţii lui Cristos (spre deosebire de diferitele erezii care începuseră să circule şi care separau omul şi pe Dumnezeu în Cristos), al unităţii Bisericii, al unităţii credincioşilor "în credinţă şi în caritate, care sunt mai presus de toate (Scrisoare către cei din Smirna 6,1). În concluzie, "realismul" lui Ignaţiu îi invită pe credincioşii de ieri şi de astăzi, ne invită pe noi toţi la o sinteză progresivă între raportarea la Cristos (unirea cu el, viaţa în el) şi devotamentul faţă de Biserica sa (unitate cu episcopul, slujire generoasă a comunităţii şi a lumii). Aşadar, este necesar să se ajungă la o sinteză între comuniunea Bisericii în interiorul ei şi misiunea de proclamare a evangheliei faţă de ceilalţi, până într-acolo încât printr-o formă să se exprime cealaltă, şi credincioşii să fie mereu mai mult "în posesia acelui duh nedespărţit, care este Isus Cristos însuşi" (Scrisoarea către cei din Magnezia, 15).

Traducere de pr. Paul Butnaru