Biserica de stele

Doi jurnalişti ieşeni, Mihaela şi Ninel Berneagă, au ajuns în luna iulie în Africa pentru a culege imagini şi impresii despre munca preoţilor misionari ai Diecezei de Iaşi care lucrează în Kenya şi despre viaţa comunităţii de acolo. Redăm primele impresii despre ce înseamnă să fii misionar la 8.000 km distanţă de România.

Peste Kenya întunericul se aşterne repede. Sigur, ştiam de la orele de geografie că la Ecuator ziua este egală cu noaptea, dar nu ştiam că practic într-un sfert de oră treci de la soare pe cer la beznă. E joi şi e prima mea noapte în Deşertul Chalbi. Maikona, misiunea Diecezei de Iaşi, este, de fapt, o oază într-o mare de nisip şi de pietre negre scoase cu mii şi mii de ani în urmă din burta pământului, de vulcani astăzi stinşi. Sunt deja patru zile de când am plecat din Iaşi şi abia în seara aceasta am ajuns la destinaţie. Mi-e foame, sunt ruptă în două de oboseală, iar praful de pe drumurile de infern amestecat cu transpiraţia mă fac să mă simt pur şi simplu încleiată. În aceste condiţii mi-e greu să aleg între a mânca şi a face un duş când pr. Eugen Blaj, parohul misiunii, îmi spune să mergem la rugăciune. "Deja?!", îmi spun în minte fugind totuşi spre cameră pentru a schimba şlapii, în care mă lăfăiam după 11.000 de km, pe bocancii negri, deveniţi portocalii de la praf, pe care deja îi urăsc.

Pornim pe întuneric. Curentul electric aici e un lux, chiar şi în misiune, cu atât mai mult în colibele de nuiele împletite ale localnicilor. Ne însoţesc câteva măicuţe misionare venite aici din Mexic şi vreo câţiva laici care lucrează şi ei în misiune. În bezna din jur abia zăresc colibele pe lângă care trecem. Caut un drum, o cărare, o uliţă, care nu există. Din când în când, mă împiedic de câte un bolovan şi mă întreb în minte cum de părintele şi ceilalţi nu greşesc drumul.

După arşiţa de peste zi, peste sătuc, se aşterne o boare de răcoare suflată de vântul puternic. Din colibele oamenilor, străbate către noi miros de fum. E ora la care oamenii de aici fac focul şi mănâncă ceva. Grupul creşte pe măsură ce înaintăm. Se strâng în jurul nostru copii, ne ajung din urmă sau ne întâmpină şi apoi ne însoţesc mai departe femei şi bărbaţi. După vreun sfert de oră de mers, părintele se opreşte. Explică în swahili ceva şi-mi dau seama că ne prezintă doar când disting printre cuvintele cu o rezonanţă total străină mie, numele noastre. Cineva, un chip negru pe care nu-l disting deloc în întuneric, ne întinde câte un scaun scund de tot, cu trei picioare. Ne aşezăm şi, înainte de a apuca să ne dumirim, lumea începe să cânte. Vocile sunt acompaniate de sunetele unei tobe care ritmează întregul cântec. Oamenii cântă cu forţă şi bat din palme. Linia melodică e armonioasă, se cântă chiar pe voci, iar cântarea se înalţă perfectă spre cer, deşi în jur nu e nici un dirijor, nu sunt nici foi cu versuri, nici caiete cu note înşirate pe portative.

Pentru prima dată părintele aprinde lanterna, învârtind viguros o manivelă menită să încarce bateria. O lipeşte aproape de Biblia pe care o luase cu el şi începe să citească rar de tot, chiar răspicat. La lumina asta palidă, disting chipurile oamenilor din jur. În jurul nostru sunt o grămadă de copii care stau direct pe pământ, îmbrăcaţi sumar, mulţi dintre ei cu picioarele goale ori purtând un simulacru de sandale confecţionate din anvelopele de cauciuc ale maşinilor. Degetele lor sunt atât de murdare de praf încât abia le distingi unghiile. În spatele lor e o mulţime imensă de femei şi bărbaţi care ascultă fără să clipească vorbele preotului... Lectura se întrerupe din când în când, fie din pricina vântului care mută foile, fie din pricina luminii care se stinge, dar revine în forţă după ce preotul mai învârte de câteva ori manivela lanternei. Dacă n-ar fi vântul, te-ai sufoca de căldură, chiar şi acum, în iulie, când aici este iarnă. Urmează o scurtă pauză, iar apoi un alt cântec. Toba răsună din nou. Ritmul e atât de antrenant încât, deşi nu înţeleg nimic, încep să bat şi eu din palme. Nu ţin pasul cu ei din prima. Şi abia atunci înţeleg că, pentru a fi în ritm, trebuie să trag coatele în spate şi abia apoi să duc braţele în faţă şi să-mi lovesc palmele. În cântecul acesta care-mi electrizează corpul punându-mi şi picioarele în mişcare, înţeleg pentru prima dată cum e să te rogi dansând. Greu de descris în cuvinte, dar pur şi simplu superb!

Urmează apoi o scurtă predică. Părintele spune ceva, iar catehetul traduce totul în limba tribului. Aveam să aflu mai târziu că deşi e limbă naţională, swahili e vorbită şi înţeleasă doar de cei care merg la şcoală. În rest, fiecare trib vorbeşte limba lui. Şi numai în Kenya sunt peste 70 de triburi. După această minipredică făcută cu voce caldă şi zâmbetul pe buze, urmează o rugăciune a credincioşilor. Din faţă, din spate, din stânga şi din dreapta se aud vocile unor oameni care imploră mila Domnului. Mă întreb în gând oare ce-i spun lui Dumnezeu oamenii ăştia a căror avere, inclusiv casa de nuiele, încape pe cocoaşa unui dromader? Oare ce-i cer? Oare pentru ce-i mulţumesc? "Înainte de orice, se roagă pentru pace. Apoi se roagă pentru copiii lor, pentru capre, cămile. Se roagă să plouă", avea să-mi explice părintele mai târziu. "Dacă au aceste lucruri - copii, capre, cămile şi ploaie - oamenii de aici se consideră deja extrem de bogaţi. Şi sunt foarte fericiţi!", adaugă părintele Eugen. În trei săptămâni cât am stat acolo, în Maikona, aveam să înţeleg pe deplin acest lucru. Şi, într-un fel, aveam chiar să-i invidiez pentru libertatea, lipsa de încordare şi seninătatea cu care trăiesc o viaţă simplă, dar frumoasă.

Noi şi noi cântece se aud în adunarea noastră, unele însoţite şi de mişcări ale mâinilor în sus, în jos, la dreapta şi la stânga, pe care toţi le fac simultan. Şi preotul, şi surorile cântă şi bat din palme, dansând împreună cu ei. După mai bine de o jumătate de oră de cântece şi rugăciuni, părintele ne roagă să le adresăm câteva cuvinte. Ele vor fi traduse rând pe rând în cele două limbi. Le spun că ani în şir am încercat să-mi imaginez Maikona, dar că o dată ajunsă aici o descopăr infinit mai frumoasă decât mi-o puteam închipui. Ninel le spune că e cea mai frumoasă biserică în care a intrat vreodată pentru a face o rugăciune. Într-adevăr, suntem sub cerul liber, înconjuraţi de milioane de stele. N-am văzut un asemenea cer înstelat niciodată în viaţă. E o asemenea splendoare în jur încât mai toată rugăciunea am stat cu capul aplecat pe spate până simţeam că-mi amorţeşte gâtul cu totul, dar fără să mă satur. Oamenii ne aplaudă, ne urează bun venit şi încep să cânte din nou.

La un moment dat, părintele ne face semn să ne ridicăm. Plecăm spre parohie în cântecul oamenilor. Vocile lor umplu de viaţă deşertul tăcut în care până să ajungi aici cu greu ţi-ai putea imagina că trăieşte cineva. Vegheaţi de sus, din cer, de Crucea Sudului, o grupare de stele în forma crucifixului, pe care în emisfera sudică o identifici clar chiar şi fără să ţi-o arate nimeni, refacem drumul spre parohie. Lăsăm în urmă, tot mai palid, cântecul creştinilor care-şi încheie ziua de muncă. Deşi pare greu de crezut, Dumnezeu există până şi-n pustietatea asta a deşertului în care peste zi soarele arde tot, iar o cană de apă valorează mai mult decât greutatea ei în aur. Eu personal l-am întâlnit prima dată în acea noapte şi aveam să-l reîntâlnesc în toate cele care au urmat.

Mihaela Osoianu Berneagă