Ciprian

Din catehezele papei Benedict al XVI-lea despre sfinţii părinţi

În seria catehezelor despre marile personalităţi ale Bisericii, ajungem la un episcop african al secolului al III-lea, sfântul Ciprian, "primul episcop care în Africa a primit coroana martiriului".

Născut la Cartagina într-o familie păgână, după o tinereţe risipitoare, Ciprian s-a convertit la creştinism la vârsta de 35 de ani. El însuşi povesteşte itinerarul său spiritual: "Când încă zăceam ca într-o noapte întunecată", scrie la câteva luni după Botez, "mi s-a părut extrem de dificil şi greu să fac ceea ce milostivirea lui Dumnezeu îmi propunea... Eram legat prin prea multe erori de viaţa mea trecută şi nu credeam că mă voi putea elibera, atât de mult îmi urmam viciile şi dădeam ocazie dorinţelor mele rele... Dar apoi, cu ajutorul apei regeneratoare, a fost spălată mizeria vieţii mele de dinainte; o lumină suverană s-a răspândit în inima mea; o a doua naştere mi-a redat o fiinţă în întregime nouă. În mod miraculos a început atunci să se risipească orice îndoială... Înţelegeam cu claritate că era pământesc ceea ce mai înainte trăiam în mine, în sclavia viciilor trupului, şi era în schimb divin şi ceresc ceea ce Duhul Sfânt generase de acum în mine" (Către Donatus, 3-4).

Imediat după convertire, Ciprian - nu fără invidie şi împotrivire - este ales în slujirea preoţească şi ridicat la demnitatea de episcop. În scurta perioadă a episcopatului înfruntă primele două persecuţii..., aceea a lui Decius (250) şi aceea a lui Valerian (257-258). După persecuţia deosebit de crudă a lui Decius, episcopul a trebuit să se angajeze în mod îndârjit pentru a readuce disciplina în comunitatea creştină. Mulţi creştini, de fapt, se lepădaseră sau oricum nu avuseseră o atitudine corectă în faţa încercării. Erau aşa-numiţii lapşi - adică cei "căzuţi" -, care doreau cu ardoare să reintre în comunitate. Dezbaterea privind reprimirea lor a ajuns să-i împartă pe creştinii din Cartagina în laxişti şi rigorişti. La aceste dificultăţi s-a adăugat şi o mare epidemie de ciumă care a răvăşit Africa şi a ridicat întrebări teologice tulburătoare atât în interiorul comunităţii cât şi în confruntările cu păgânii. Trebuie să amintim, în sfârşit, controversa dintre Ciprian şi episcopul Romei, Ştefan, privind validitatea Botezului administrat păgânilor de către creştinii eretici.

În aceste circumstanţe într-adevăr dificile, Ciprian a dovedit adevărate abilităţi de conducător: a fost sever, dar nu inflexibil cu lapşii, acordându-le posibilitatea iertării după o penitenţă exemplară; în faţa Romei a fost ferm în a apăra tradiţiile sănătoase ale Bisericii africane. "Astfel îşi trăia zilele, relatează acest moment diaconul Ponţiu, când iată că - din ordinul proconsulului - a ajuns pe neaşteptate la locuinţa sa şeful poliţiei" (Viaţa, 15,1). În acea zi sfântul episcop a fost arestat şi după un scurt interogatoriu a înfruntat plin de curaj martiriul în mijlocul poporului său.

Ciprian a scris numeroase tratate şi scrisori, totdeauna legate de ministerul său pastoral. Puţin înclinat spre speculaţia teologică, scrie mai ales pentru edificarea comunităţii şi pentru comportamentul bun al credincioşilor. De fapt, Biserica este tema care îi este de departe cea mai dragă. Distinge între Biserica vizibilă, ierarhică, şi Biserica invizibilă, mistică, însă susţine cu tărie că Biserica este una singură, fondată pe Petru. Ciprian a spus-o prin cuvinte clare, "în afara Bisericii nu există mântuire" (Epistola 4,4 şi 73,21).

În concluzie, Ciprian se situează la originile acelei rodnice tradiţii teologico-spirituale care vede în "inimă" locul privilegiat al rugăciunii. Preaiubiţilor, să facem să fie a noastră această "inimă în ascultare", despre care ne vorbesc Biblia (cf. 1Rg 3,9) şi sfinţii părinţi: avem atâta nevoie de ea! Doar astfel vom putea să experimentăm pe deplin că Dumnezeu este Tatăl nostru, şi că Biserica, mireasa sfântă a lui Cristos, este cu adevărat mama noastră.

Traducere de pr. Paul Butnaru