Armonie între știință și voință
Continuăm să redăm din întrebările pe care tinerii le-au adresat Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea în cadrul unei întâlniri cu tinerii din Roma și din diecezele din regiunea Lazio, în Piața "Sfântul Petru" (6 aprilie 2006).
- Sfinte Părinte, sunt Giovanni, am 17 ani, aparțin de Parohia "Santa Maria Madre della Misericordia". Vă cer să ne ajutați să înțelegem mai bine cum revelația biblică și teoriile științifice pot converge în căutarea adevărului. Adesea, suntem induși să credem că știința și credința sunt inamice una pentru cealaltă; că logica matematică a descoperit totul; că lumea este rodul întâmplării și că dacă matematica nu a descoperit teorema-Dumnezeu este pentru că Dumnezeu, pur și simplu, nu există. Într-un cuvânt, mai ales când studiem, nu este întotdeauna ușor să privim totul ca un proiect divin, întipărit în natură și în istoria omului. Astfel, uneori, credința șovăie sau se reduce la simplu act sentimental. Și eu, Sfinte Părinte, ca toți tinerii, simt o foame de adevăr: dar cum să fac pentru a armoniza știința și credința?
Marele Galileo a spus că Dumnezeu a scris cartea naturii în forma limbajului matematic. El era convins că Dumnezeu ne-a dat două cărți: cartea Sfintei Scripturi și cartea naturii. Și limbajul naturii - aceasta era convingerea sa - este matematica, deci ea este un limbaj al lui Dumnezeu, al Creatorului. Să reflectăm acum asupra a ceea ce este matematica: în sine, este un sistem abstract, o invenție a spiritului uman, ca atare, în puritatea sa nu există. (...) Lucrul surprinzător este că această invenție a minții noastre umane este cu adevărat cheia pentru a înțelege natura, că natura este cu adevărat structurată în mod matematic și că matematica noastră, inventată de spiritul nostru, este cu adevărat instrumentul pentru a putea lucra cu natura, pentru a o pune în slujba noastră, pentru a o instrumentaliza prin tehnică. (...)
Știința noastră, care face să fie posibil să lucrăm cu energiile din natură, presupune structura de încredere, inteligentă a materiei. Și așa vedem că există o raționalitate subiectivă și o raționalitate obiectivată în materie, care coincid. Firește, acum nimeni nu poate dovedi - cum se dovedește în experiment - că ambele sunt cu adevărat rodul unei unice inteligențe, dar mi se pare că această unitate de inteligență, în spatele celor două inteligențe, apare cu adevărat în lumea noastră. Și cu cât noi putem să instrumentalizăm mai mult cu inteligența noastră, cu atât mai mult ne apare planul creației.
La sfârșit, pentru a ajunge la chestiunea definitivă, aș spune: Dumnezeu ori există, ori nu există. Există doar două opțiuni. Ori se recunoaște prioritatea rațiunii, a rațiunii creatoare care stă la începutul a toate și este principiu a toate - prioritatea rațiunii este și prioritatea libertății - ori se susține prioritatea irațională, pentru care tot ceea ce funcționează pe pământul și în viața noastră ar fi doar ocazional, marginal, un produs irațional - rațiunea ar fi doar un produs al iraționalității. Nu se poate "dovedi" un proiect sau altul, ci marea opțiune a creștinismului este opțiunea pentru raționalitate și pentru prioritatea rațiunii. (...)
Dar adevărata problemă împotriva credinței astăzi mi se pare a fi răul din lume: ne întrebăm dacă acesta este compatibil cu această raționalitate a Creatorului. Și aici avem cu adevărat nevoie de Dumnezeu care s-a făcut trup și care ne arată cum el nu este doar o rațiune matematică, ci că această rațiune originară este și iubire. Dacă privim la marile opțiuni, opțiunea creștină este și astăzi cea mai rațională și cea mai umană. De aceea putem să elaborăm cu încredere o filozofie, o viziune a lumii care să fie bazată pe această prioritate a rațiunii, pe această încredere că rațiunea creatoare este iubire, și că această iubire este Dumnezeu.
Traducere de Ovidiu Bișog