Clement Alexandrinul

Continuăm catehezele papei Benedict al XVI-lea despre Sfinţii Părinţi şi vom trata despre Clement Alexandrinul. El este un mare teolog care s-a născut probabil la Atena pe la jumătatea celui de-al doilea secol. De la Atena a moştenit acel deosebit interes pentru filozofie, care avea să facă din el unul dintre reprezentanţii dialogului dintre credinţă şi raţiune în tradiţia creştină.

Încă de tânăr a ajuns la Alexandria, "oraşul-simbol" al acelei fecunde întâlniri dintre diferitele culturi care a caracterizat perioada elenistică. Numeroase izvoare atestă că a fost hirotonit preot. În timpul persecuţiei din anii 202-203 a părăsit Alexandria pentru a se refugia la Cezareea, în Capadocia, unde a murit pe la anul 215.

Lucrările cele mai importante care ne-au rămas de la el sunt trei: Protreticul, Pedagogul şi Stromata. Chiar dacă nu aceasta pare să fi fost intenţia iniţială a autorului, este un fapt clar că aceste scrieri formează o adevărată trilogie, destinată să însoţească în mod eficace maturizarea spirituală a creştinului. Protreticul, după cum o spune şi numele însuşi, este o "exortaţie" adresată celui care începe şi caută drumul credinţei. Mai mult încă, Protreticul coincide cu o persoană: Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos. Acelaşi Isus Cristos se face apoi Pedagogul, adică "educatorul" acelora care, în virtutea Botezului, au devenit de acum fiii lui Dumnezeu. Acelaşi Isus Cristos, în sfârşit, este şi Didascalo, adică "Maestrul" care propune învăţăturile cele mai profunde. Ele sunt strânse în cea de-a treia lucrare a lui Clement, Stromata, cuvânt grec care înseamnă "tapiţerii": este vorba de fapt de o culegere de diferite teme, nestructurată, rod direct al învăţăturii obişnuite a lui Clement.

În ansamblu, cateheza clementină însoţeşte pas cu pas drumul catehumenului şi al celui botezat pentru ca, folosind cele două "aripi" ale credinţei şi ale raţiunii, să ajungă la o profundă cunoaştere a adevărului, care este Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa însăşi construieşte adevărata filozofie, adică adevărata convertire în drumul ce trebuie urmat în viaţă. Aşadar, adevărata "gnoză" este o creştere a credinţei, generată de Isus Cristos în sufletul unit cu el. Clement distinge apoi două trepte în viaţa creştină. Pe prima se află creştinii care trăiesc credinţa în mod obişnuit, dar mereu deschişi spre orizonturile sfinţeniei. Cea de-a doua treaptă este aceea a "gnosticilor" adică a acelora care trăiesc o viaţă de perfecţiune spirituală.

Clement reia învăţătura conform căreia scopul ultim al omului este acela de a deveni asemănător lui Dumnezeu. Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar aceasta este şi o provocare, un drum; de fapt scopul vieţii, ultima destinaţie, este într-adevăr aceea de a deveni asemenea lui Dumnezeu. Acest lucru este posibil datorită naturii comune pe care o avem cu el, natură pe care omul a primit-o în momentul creaţiei, în virtutea căreia omul este deja prin sine imagine a lui Dumnezeu.

Două sunt virtuţile care împodobesc într-un chip aparte sufletul "adevăratului gnostic". Prima este libertatea faţă de pasiuni (apatheia); cealaltă este unirea intimă cu Dumnezeu.

În acest fel Alexandrinul construieşte cea de-a doua mare ocazie de dialog dintre mesajul creştin şi filozofia greacă. Ştim că sfântul Paul în areopagul din Atena, unde s-a născut Clement, făcuse prima încercare de dialog cu filozofia greacă - şi în mare parte eşuase -, dar îi spuseseră: "Te vom asculta altă dată". Acum Clement, reia acest dialog, şi îl înnobilează în gradul cel mai înalt în tradiţia filozofică greacă.

Încheiem însuşindu-ne câteva expresii din celebra "rugăciune către Cristos Logosul", prin care Clement încheie Pedagog-ul său. El se roagă astfel: "Dă-ne să trăim în pacea ta, să trecem fără să ne scufundăm prin valurile păcatului, să fim conduşi la linişte de Duhul Sfânt şi de Înţelepciunea negrăită" (Ped. 3,12,101).

Traducere de pr. Paul Butnaru