Întâmplător sau nu!

Cine mai vorbeşte astăzi de voluntariat şi, mai ales, cine îl practică? Societatea se bazează din ce în ce mai mult pe principiul: "Îţi dau, dar îmi dai!" sau "Îţi dau, dacă îmi dai!"

"Astăzi, nu te mai ajută nimeni!" se poate auzi din gura unor bătrâni. "Găsim câţiva tineri, să împartă aceste pachete la bătrâni?", se întreabă ici-colo câte un preot. Atât de mult aşteaptă încât, din simplă atitudine, aşteptarea lor devine virtute.

Era o seară cu ceaţă, cu zăpadă, iar maşinile nu prea circulau. Mă întorceam la parohie de la binecuvântarea caselor. Întârziasem puţin, deoarece doream să termin întreaga stradă. Aceasta fusese şi dorinţa celor care locuiau acolo.

Aşadar, era o seară în care era dificil de mers cu maşina. În lumina fazei scurte, am zărit un om care făcea semne disperate. Apropiindu-mă, am văzut că era o femeie, a cărei maşină derapase într-un mic şanţ, pentru că făcuse pană. Era evident că nu se putea descurca de una singură. Cu mine era un domn, care mă ajutase peste zi la binecuvântarea caselor. Văzând-o, m-a îndemnat să merg mai departe, invocând oboseala care, ce-i drept, mă încerca şi pe mine. Am trecut cu grijă pe lângă maşina derapată şi eram hotărât să-l ascult pe domnul de lângă mine. Ceva însă îmi spunea că trebuie să mă opresc. M-am gândit imediat cum aş fi reacţionat dacă eram eu în locul ei. Singur în noapte, afară ceaţă, cu pană la maşină şi cu maşina derapată, erau atâtea motive pentru care ar fi trebuit să frânez brusc şi chiar să cer scuze doamnei pentru că nu am oprit la timp. Aşa gândind, am frânat, am dat înapoi cu grijă şi am oprit. Când m-a văzut, doamna a început să plângă şi a zis: "În sfârşit cineva cu inimă! Nu pot, am pană, iar roata cu pricina este în şanţ. Am derapat şi nu ştiu ce să fac".

Am asigurat-o că totul va fi bine. Am legat maşina doamnei de a mea şi, ajutată şi de ea, am scos-o din şanţ. Am tras maşina mea în spatele maşinii ei, am aprins farurile şi am ajutat-o să facă pana. La urmă mi-a mulţumit şi a plecat mai departe.

După un timp am ajuns şi eu la parohie, m-am despărţit de domnul care mă însoţea, şi i-am povestit părintelui alături de care slujeam ceea ce se întâmplase. A doua zi am continuat binecuvântarea caselor. La un moment dat, într-o curte, am zărit maşina derapată cu o seară înainte. Am intrat în casă, am binecuvântat-o cu ritualul specific, iar la sfârşit, surpriză! Pe lângă bătrânul pe care l-am găsit, era şi doamna pe care o ajutasem.

La sfârşit mi-a povestit că niciodată nu a lipsit de la această "sărbătoare", aşa cum o numea ea. "Nu am vrut să lipsesc nici anul acesta şi, după cum aţi văzut, Dumnezeu m-a ajutat. Tatăl meu, a continuat ea, de câţiva ani este singur. Fraţii şi surorile mele au fiecare familia lor. E greu să ne adunăm cu toţii. Îmi place atât de mult acest moment al binecuvântării caselor încât îl aştept pe părintele şi la mine şi aici, la tatăl meu. Recunosc că anul acesta sunt aici şi datorită dv., care m-aţi ajutat să scot maşina din şanţ şi să fac pana. Nu ştiam că sunteţi preot, dar, sincer, am bănuit. Înaintea dv. mai trecuseră câteva maşini, fără ca apoi cineva să oprească să mă ajute. De fapt, cine te mai ajută astăzi? Puţini sunt voluntarii!

La câteva zile, am primit la parohie un televizor. În cutie am găsit un plic în care era scris: "Mulţumesc!" Am bănuit că era de la acea doamnă care avea o firmă în domeniu.

După alte câteva zile, bătrânul a murit. Binecuvântarea caselor a fost pentru acea doamnă ultima dată când şi-a văzut tatăl în viaţă. (pr. Petru)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba