Ca fiul risipitor

Am întâlnit odată doi părinţi disperaţi. Erau atât de dezamăgiţi şi ruşinaţi unul faţă de celălalt, încât nu mai mergeau unul lângă altul, aşa cum au făcut-o întotdeauna. Deşi loviţi de aceeaşi încercare, nu reuşeau să găsească o soluţie comună. Pentru moment, aceasta era tăcerea.

Aveau un singur fiu, la care ţineau foarte mult. Îl crescuseră în frica lui Dumnezeu. Fiind o fire bolnăvicioasă, a necesitat o mare atenţie, mai ales atunci când era mic. Un timp se părea că totul va merge bine. Copilul îi asculta, avea rezultate bune la şcoală, ba mai mult îşi exprimase şi dorinţa ca, atunci când va fi mare, să devină preot.

Pentru copil însă, ca şi pentru cei doi părinţi, lucrurile aveau să ia o întorsătură neaşteptată. Crescând, nu a mai nutrit în el dorinţa de a deveni preot. Şi-a făcut mulţi prieteni care nu-i doreau binele, rezultatele la şcoală au început să scadă, sesizările de toate felurile au început şi ele să apară, iar eşecul era iminent.

În ziua în care i-am întâlnit, veniseră la şcoala la care învăţa fiul. Au aflat de o mare datorie pe care acesta o făcuse prin intermediul colegilor şi a altor prieteni mai mari. S-au străduit şi au achitat totul, în timp ce fiul promitea o "convertire" radicală.

Am aflat apoi că în realitate copilul lor făcuse o datorie şi mai mare, de care aveau să ia cunoştinţă câteva zile mai târziu, veste care i-a rănit şi mai tare.

Văzându-i într-o aşa disperare, mi-am permis, profitând de vârsta şi experienţa mea de tată, să-i întreb despre ceea ce li se întâmplase.

Rând pe rând, mi-au povestit cum făcuseră totul pentru ca fiul lor să nu ducă lipsă de nimic, cum s-au îngrijit de el atunci când era bolnav, cum îşi puseseră speranţe mari în el, văzând rezultatele lui bune de la şcoală, iar acum nu-şi explicau ce se întâmplase. Bănuiau doar că intrase într-un anturaj greşit, ceea ce l-a făcut să se schimbe atât de mult în rău.

Din discuţii, am realizat că şi ei, ca părinţi, au greşit destul de mult. Din dorinţa de a nu duce lipsă de nimic, i-au asigurat fiului tot ceea ce şi-a dorit. Pentru a nu-l supăra, atunci când greşea, nici măcar nu-i atrăgeau atenţia. Iar el speculase toată această slăbiciune a lor. Nu ştia ce înseamnă efortul, de aceea nu ştia să preţuiască. Nu ştia ce înseamnă lipsurile şi imposibilitatea de a putea avea ceva ce ţi-ai dori cu adevărat. Lui nu-i lipsea nimic! Avea totul, dar nu avea esenţialul: recunoştinţă faţă de părinţi şi faţă de ceea ce făceau pentru el.

Anturajul în care intrase, descoperindu-l singur la părinţi, cu posibilităţi materiale suficiente, a profitat. Treptat, a fost târât în tot felul de acţiuni riscante. Marile datorii le făcuse din cauza jocurilor de noroc. Iar el continua să piardă.

În acea zi, părinţii s-au gândit să-l abandoneze. Efortul lor fusese prea mare în comparaţie cu surprizele neplăcute la care erau martori. Dar inima nu-i lăsa! Era totuşi fiul lor, singurul lor fiu. Şi pentru el trăiau, el era viaţa lor.

Fără să mă gândesc prea mult, mi-a trecut prin minte parabola fiului risipitor. Instinctiv le-am spus: "Mare lucru nu puteţi face, decât să vă aşezaţi în genunchi, să vă rugaţi mult pentru el, şi, cu răbdare, să-l aşteptaţi! El, acum doarme, dar se va trezi şi îşi va da seama cât de mult a greşit. Nu-l părăsiţi! Acum are nevoie de voi, mai mult decât de bunurile pe care i le-aţi asigurat din totdeauna! Are nevoie să vă simtă aproape. O datorie se poate recupera, ca orice bun material, dar un om e greu de recuperat".

S-au luat de mână, s-au privit unul pe altul şi, încrezători, au pornit spre casă. (Benedict)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba