Clement Romanul

Continuăm itinerarul început numărul trecut în lumea Sfinţilor Părinţi, împreună cu Benedict al XVI-lea şi ne oprim la viaţa şi activitatea sfântului Clement Romanul, care nu a pregetat să dea mărturie cu propriul sânge pentru Cristos.

Sfântul Clement, episcop al Romei (88-97), este al treilea succesor al lui Petru, după Lin şi Anaclet. Referitor la viaţa sa, mărturia cea mai importantă este aceea a sfântului Irineu, episcop de Lyon, până în anul 202. El atestă că sfântul Clement "îi văzuse pe apostoli", "se întâlnise cu ei", şi "avea încă în urechi predica lor, şi înaintea ochilor tradiţia lor" (Adv. haer. 3,3,3). Autoritatea şi prestigiul acestui episcop al Romei erau atât de mari, încât lui i-au fost atribuite diferite scrieri, însă unica lucrare ce îi aparţine cu siguranţă este Scrisoarea către Corinteni.

Intervenţia lui Clement era impusă de mari probleme care existau în Biserica din Corint: prezbiterii comunităţii, fuseseră depuşi de unii tineri contestatari. Durerosul fapt este amintit, încă o dată, de sfântul Irineu, care scrie: "Sub Clement, ivindu-se o dispută nu chiar neînsemnată între credincioşii din Corint, Biserica din Roma a trimis corintenilor o scrisoare foarte importantă pentru a-i reconcilia, pentru a reînnoi credinţa lor şi a vesti tradiţia, pe care de puţin timp ea o primise de la apostoli" (Adv. haer. 3,3,3). Putem, aşadar, spune că această scrisoare constituie o primă exercitare a primatului roman după moartea sfântului Petru. (...) Înainte de toate se află anunţul plin de bucurie al harului care mântuieşte. Domnul ne pregăteşte şi ne oferă iertarea, ne oferă iubirea sa, harul de a fi creştini, fraţii şi surorile sale. De aceea trebuie să ne angajăm în mod coerent faţă de darul primit şi să răspundem anunţului mântuirii printr-un drum generos şi curajos de convertire.

Oportunitatea imediată a scrisorii oferă episcopului Romei posibilitatea unei ample intervenţii asupra identităţii Bisericii şi asupra misiunii sale. Dacă la Corint au existat abuzuri, observă Clement, motivul trebuie căutat în slăbirea carităţii şi a altor virtuţi creştine indispensabile.

(...) Referindu-se la liturgia vechiului Israel, Clement dezvăluie idealul său de Biserică. Ea este adunată de "unicul Duh de har revărsat asupra noastră", care vieţuieşte în diferitele membre ale trupului lui Cristos, în care toţi, uniţi fără nici o separare, sunt "membre unii altora" (46,6-7). Distincţia clară între "laic" şi ierarhie nu înseamnă nicidecum contrapunere, ci doar această legătură organică a trupului, a unui organism, cu diferite funcţii. În privinţa capilor comunităţilor, Clement explică în mod clar doctrina succesiunii apostolice. Normele care o reglementează derivă în cele din urmă de la Dumnezeu însuşi. Tatăl l-a trimis pe Isus Cristos, care la rândul său i-a trimis pe apostoli. Ei apoi i-au trimis pe primii capi ai comunităţilor şi au stabilit ca lor să le urmeze alţi bărbaţi demni.

În sfârşit, "marea rugăciune" oferă o respiraţie cosmică argumentărilor precedente. Clement îl laudă pe Dumnezeu şi îi mulţumeşte pentru minunata sa providenţă iubitoare, care a creat lumea şi continuă să o salveze şi să o sfinţească. O însemnătate aparte o are invocaţia pentru conducători. După textele din Noul Testament, ea reprezintă cea mai veche rugăciune pentru instituţiile politice. Rugându-se pentru autorităţi, Clement recunoaşte legitimitatea instituţiilor politice în orânduirea stabilită de Dumnezeu; în acelaşi timp, el îşi arată preocuparea ca autorităţile să fie docile faţă de Dumnezeu şi "să exercite puterea pe care Dumnezeu le-a dat-o în pace şi blândeţe cu evlavie" (61,2).

Astfel scrisoarea lui Clement abordează numeroase teme de actualitate continuă. Ea este cu atât mai semnificativă, întrucât dovedeşte, încă din primul secol, grija Bisericii din Roma, care prezidează în caritate toate celelalte Biserici.

Traducere de pr. Paul Butnaru