Biserica şi Scripturile, interpretarea şi revelaţia

"Acolo unde Sfânta Scriptură este ruptă de glasul viu al Bisericii, ea cade victimă disputelor dintre experţi. Sigur că tot ceea ce este de spus e important şi preţios. Contribuţia înţelepţilor este de un ajutor incontestabil pentru a înţelege procesul viu de creştere al Scripturii şi bogăţia sa istorică, dar ştiinţa de una singură nu poate să ne furnizeze o interpretare definitivă şi obligatorie. Nu este în stare să ne dea în interpretare acea siguranţă cu care putem trăi şi datorită căreia putem chiar muri".

Nimeni nu putea să sublinieze mai bine lucrurile în această privinţă decât un papă teolog. A făcut-o Benedict al XVI-lea în ziua de 7 mai 2005, când a luat în posesie, ca episcop al Romei, catedra sfântului Petru în bazilica "Sfântul Ioan" din Lateran. Cu această ocazie preciza că respectiva catedră reprezintă "simbolul puterii de a învăţa (potestas docendi), acea putere de a instrui care este parte esenţială a mandatului de a lega şi dezlega".

Afirmând tot atunci că înţelegerea Sfintei Scripturi creşte sub inspiraţia Duhului Sfânt şi că Biblia şi ministerul interpretării autentice (încredinţat apostolilor) aparţin una celuilalt în mod indisolubil, nu făcea altceva decât să actualizeze perspectiva deschisă de Conciliu prin documentul Dei verbum.

De fapt, înainte de Conciliul Vatican II revelaţia era înţeleasă ca o comunicare verbală, conceptualistă şi intelectualistă. S-a făcut însă trecerea la o idee despre revelaţie mult diferită: ea este înainte de toate autocomunicare din partea lui Dumnezeu în sensul de revelaţie reală, personală. Dumnezeu se întreţine, stă de vorbă cu oamenii aşa cum se întâmplă acest lucru între prieteni. Astfel Dei verbum afirmă primatul lui Dumnezeu şi al cuvântului său, un Dumnezeu care este în dialog cu omenirea, un Dumnezeu care face părtaşă omenirea de secretele vieţii sale divine. Pe această linie, cuvântul lui Dumnezeu nu este identificabil cu Scripturile, dar e ceva cu mult mai amplu. Nu coincide şi nu se suprapune cu Biblia. Această revelaţie - adică cuvântul lui Dumnezeu - are de-a face cu desfăşurarea istoriei, cu evenimentul concret, cu faptul de a se comunica în cadrul istoriei, în Cristos, prin cuvinte şi fapte. Are de-a face cu tradiţia încredinţată Bisericii.

Glasul Bisericii vii şi cuvântul viu al lui Dumnezeu nu sunt, aşadar, expresii poetice alăturate întâmplător sau pentru că sună frumos împreună. Reprezintă procesul de a se revela din partea lui Dumnezeu în istoria omenirii înţeleasă nu în sens manualistic (de trecut istoric), ci de prezent permanent (aşa cum este de fapt în cazul lui Dumnezeu). Iar Scripturile, întrucât sunt testament încredinţat, sunt de actualizat (de făcut vii) şi nicidecum numai de interpretat, fie şi în contextul istoric de altădată.

Pr. Cristian Chinez