Irineu de Lyon

Sfinţii Părinţi reprezintă un tezaur pentru Biserică, de aceea papa Benedict al XVI-lea, prin catehezele sale de miercuri despre perioada patristică, doreşte să evidenţieze importanţa şi contribuţia lor. Sfântul Irineu de Lyon a fost o personalitate eminentă care s-a împotrivit ereziilor şi a rămas fidel tradiţiei.

Informaţiile biografice despre el provin din însăşi mărturia lui, ce ne este transmisă de Eusebiu în cea de-a cincea carte a Istoriei ecleziastice. Irineu s-a născut foarte probabil la Smirna (astăzi Izmir, în Turcia) în jurul anilor 135-140, unde încă de tânăr a fost la şcoala episcopului Policarp, ucenic al apostolului Ioan. În anul 177 îl întâlnim menţionat în colegiul preoţilor.

Irineu este înainte de toate om de credinţă şi un păstor. Ca bun păstor are simţul măsurii, bogăţia doctrinei, ardoarea misionarului. Ca scriitor, urmăreşte un dublu scop: să apere adevărata doctrină de asalturile ereticilor şi să expună cu claritate adevărul credinţei. Acestor scopuri le corespund tocmai cele două lucrări care ne-au rămas de la el: cinci cărţi Contra ereziilor, şi Expunerea predicării apostolice (...) Biserica celui de-al II-lea secol era ameninţată de aşa-numita gnoză, o doctrină care susţinea că simpla credinţă învăţată în Biserică ar fi doar un simbolism pentru cei simpli, care nu sunt capabili să înţeleagă lucruri dificile; în schimb, cei iniţiaţi, intelectualii - numiţi gnostici - ar fi înţeles ceea ce se află în spatele acestor simboluri, şi astfel ar fi format un creştinism elitist, intelectualist (...)

(...) Adevărata evanghelie este aceea răspândită de episcopii care au primit-o printr-un lanţ neîntrerupt de la apostoli. Aceştia nu au învăţat altceva decât această credinţă simplă, care este şi adevărata profunzime a revelaţiei lui Dumnezeu. Astfel - ne spune Irineu - nu este o doctrină secretă în spatele obişnuitului crez al Bisericii. Nu există un creştinism superior pentru intelectuali. Credinţa mărturisită în mod public de Biserică este credinţa comună tuturor. Doar această credinţă este apostolică, vine de la apostoli, adică de la Isus şi de la Dumnezeu. Aderând la această credinţă transmisă în mod public de către apostoli succesorilor lor, creştinii trebuie să observe ceea ce episcopii spun, trebuie să ia aminte mai ales la învăţătura Bisericii din Roma, deasupra tuturor şi străveche. Această Biserică, datorită vechimii sale, are cea mai mare apostolicitate, avându-şi originea de fapt de la coloanele colegiului apostolic, Petru şi Paul (...). Irineu se preocupă să arate conceptul autentic de tradiţie apostolică, pe care îl putem sintetiza în trei puncte.

a) Tradiţia apostolică este "publică", nu privată sau secretă. Pentru Irineu nu există nici o îndoială că întreg conţinutul credinţei transmise de Biserică este acela primit de la apostoli şi de la Isus, Fiul lui Dumnezeu. Nu există o altă învăţătură decât aceasta. Prin urmare, cine vrea să cunoască adevărata doctrină este suficient să cunoască "tradiţia care vine de la apostoli şi credinţa vestită oamenilor": tradiţie şi credinţă care "au ajuns până la noi prin succesiunea episcopilor" (Adv. haer. 3,3,3-4).

b) Tradiţia apostolică este "unică". În timp ce de fapt gnosticismul este subîmpărţit în multiple secte, tradiţia Bisericii este unică în conţinuturile sale fundamentale, care - după cum am văzut - Irineu o numeşte regula fidei sau veritatis (...)

c) În sfârşit, tradiţia apostolică este, după cum spune el în limba greacă, în care şi-a scris opera, "pneumatică", adică spirituală, condusă de Duhul Sfânt. Tocmai aceasta este "viaţa" Bisericii, ceea ce face Biserica mereu nouă şi tânără, adică fecundă de multiple carisme. Biserica şi Duhul pentru Irineu sunt inseparabile (...)

După cum se vede, Irineu nu se limitează la a defini conceptul de tradiţie. Tradiţia sa, tradiţia neîntreruptă, nu este tradiţionalism, pentru că această tradiţie este mereu însufleţită din interior de Duhul Sfânt, care o face din nou să trăiască, o face să fie interpretată şi înţeleasă în vitalitatea Bisericii (...)