Biblia - a vedea, a şti, a crede

Nu tot cel ce posedă o Biblie are parte în mod automat (magic?) de binefacerile ei. Nu tot cel ce deschide Sfânta Carte intră imediat în universul revelaţiei divine. Nu tot cel ce citeşte din Sfânta Scriptură se alege cu roade de mântuire. Nu tot cel ce studiază textul biblic face paşi concreţi spre comuniunea cu Dumnezeu. Atunci? E numaidecât necesar un parcurs în spirit de credinţă.

Vorba cu "mâţa" care "se uită" în calendar nu are nimic de-a face cu agilitatea proprie felinelor. Incriminează mai curând perplexitatea. Într-un pătrat semiotic aceasta se opune perspicacităţii şi are de partea sa imbecilitatea. Ce legătură pot avea toate acestea cu "privitorul" în Cartea Cărţilor? Ne-o sugerează următorul fapt.

În anii de după ravagiile staliniste, când rar se mai putea găsi o Carte Sfântă, într-o familie reuşise să fie recuperat un Nou Testament. Păstrat la loc de cinste, era citit cu multă dragoste. Până şi copiii au ajuns să găsească în conţinutul lui încântare şi refugiu. Într-o zi, unul dintre ei, vrând să citească, nu l-a mai găsit la locul obişnuit. "L-am împrumutat vecinului", i-a explicat mama. A doua zi însă, spre surprinderea celui mic, râvnita carte a apărut din nou. "Dar parcă..." "Vecinul nu a putut să citească", şi-a spus verdictul mama. Ea, care era analfabetă, ar fi putut oricând să "citească" (bineînţeles, cu ajutorul soţului sau al copiilor), pentru că ştia să ia poziţia de ascultare în faţa cuvântului. Vecinul, cunoscător de carte, nu. A declarat-o el însuşi. Perplexitate totală şi nici un itinerar. Cum se explică aşa-ceva?

"Fericiţi cei care cred fără să fi văzut!", a spus Cristos cel înviat în confruntarea cu suspiciunea lui Toma. Unii au ajuns să interpreteze aceste cuvinte în sensul de "crede şi nu cerceta!". O asemenea viziune cu pretenţii de enormitate demască de fapt reaua-voinţă şi proasta intenţie a celui care, punând carul în faţa calului, mai are şi pretenţia ca vehiculul să meargă. De fapt, credinţa din start, ca bagaj al pelerinului, e binevenită, dar atingerea scopului cere paşi concreţi. Şi nu puţini. Apoi, însuşi statutul pe care ţi-l impui comportă perspectivă. Pe un itinerar serios nu se porneşte ca din întâmplare. În nici un domeniu. Exprimându-se în termeni diferiţi, Albert Einstein susţine că dacă cercetătorul s-ar apropia de domeniul căruia vrea să i se dedice fără să aibă mai întâi măcar o idee vagă, o intuiţie sau chiar o teorie formulată, ar semăna cu cineva care în faţa a mii de variante posibile nu are nici un indiciu şi nici o perspectivă. Altfel spus, ştiinţă insuflată de sus ori ştiinţă dobândită prin efort... importantă este familiaritatea cu domeniul respectiv. În cazul nostru cu cele dumnezeieşti.

A vedea, a şti, a crede... Şi când te gândeşti că unii rămân o viaţă întreagă la litera Scripturii! După apariţia tiparului (în urmă cu circa 550 ani) cea mai răspândită carte a ajuns să fie (cum era şi normal) Biblia. Numaidecât, mişcarea protestantă, pentru a opune ceva rolului de călăuză al preoţilor, a găsit refugiu în textul scripturistic întors pe toate feţele şi stors după bunul plac. În scurt timp însă a fost propusă şi în Biserică o apropiere de Sfânta Carte, dar şi o metodă de lectură care te înalţă pe culmile Spiritului: cea mistică, contemplativă. Cei care practică lectio divina înţeleg cu siguranţă acest itinerar. Oricum, aripile îţi cresc abia pe urmă. Important este să vezi, să ştii, să crezi...

Pr. Cristian Chinez