Un an de la moartea lui Ioan Paul al II-lea

Se va împlini, la 2 aprilie, un an de la trecerea la Domnul a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea. Bernadeta Eva, originară din Podu Iloaiei, prezintă o mărturie a afecţiunii şi recunoştinţei pe care o poartă celui care a condus destinele Bisericii Universale mai bine de un sfert de veac: "Ioan Paul cel Mare", aşa cum a fost numit imediat după moartea sa, de către card. Angelo Sodano, secretarul de stat al Vaticanului.

Sentimente de emoţie şi recunoştinţă mă încearcă acum, când se împlineşte un an de la trecerea în eternitate a celui mai iubit papă: Ioan Paul al II-lea. Din ziua de 2 aprilie 2005, ora 21.37 (ora Italiei), vocea Sanctităţii sale a învins prin miracol boala Parkinson şi operaţia de traheotomie şi a început să vorbească în inimile cele mai sensibile de pe pământ.

Ca martor ocular al acestor evenimente, nu voi uita niciodată acea seară de sâmbătă, în care, romani şi turişti de diferite naţionalităţi, creştini, dar şi necreştini deopotrivă, au umplut până la refuz Piaţa "Sf. Petru" şi l-au însoţit pe Sfântul Părinte pe drumul său de întoarcere la "casa Tatălui ceresc", prin rugăciuni şi cântări, dar şi prin lacrimi de durere.

După anunţul trecerii sale la Domnul, piaţa a fost inundată de lumina lumânărilor aprinse şi toţi cei prezenţi priveau înmărmuriţi, fixând acea fereastră la care papa se înfăţişa în fiecare duminică pentru rugăciunea Angelus. Cu certitudine, toţi sperau să se întâmple o minune, nimeni nu voia să accepte această veste tristă, pentru că tinerii şi apoi întreaga mulţime continuau să scandeze numele său.

În acele zile televiziunile din toată lumea au organizat sute de dezbateri în memoria sa. Astfel, am putut revedea, fără să obosim nici o clipă, zilele pontificatului său. L-am revăzut îmbrăţişând copii de orice rasă şi condiţie socială. L-am revăzut în papamobil, binecuvântând creştini europeni, africani, sud-americani, australieni... L-am admirat rugându-se în genunchi la Lourdes, Fatima, la Sfântul Mormânt sau într-o parohie romană, apoi, mergând încet, singur, sprijinindu-se în baston, într-o pădure din Valle d'Aosta.

Pentru noi, românii, vizita în România în perioada 7-9 mai 1999 va rămâne înscrisă în suflete şi în inimi. Papa Ioan Paul al II-lea vizita atunci pentru prima dată o ţară majoritar ortodoxă şi a fost primit cu mult respect şi entuziasm.

Câte amintiri de neuitat! Toţi l-am iubit pe papa Wojtyla. Cum am putea uita acea mână care tremura de suferinţă, în timp ce trasa o cruce în aer?

"Plâng dacă mă gândesc că nu mai este, surâd pentru că ştiu că este în paradis". "M-a impresionat foarte mult marea sa capacitate de a iubi şi de a ierta, să nu uităm că l-a iertat şi pe Ali Agca, cel care a atentat la viaţa sa". "Am apreciat foarte mult deschiderea sa către toţi oamenii, fie ei creştini sau necreştini". Sunt cuvintele unor tineri intervievaţi de o televiziune romană, luaţi la întâmplare, dintre sutele de mii de tineri aflaţi atunci în Piaţa "Sf. Petru" din Roma.

Acum retrăiesc în linişte acele momente. Revăd parcă acea fereastră închisă, credincioşii şi turiştii care fixau încremeniţi geamurile, acea cortină gri... Reaud parcă claxoanele din Strada Conciliazione şi acel cor de voci care scanda: "Giovanni Paolo, Giovanni Paolo - Ioan Paul, Ioan Paul" şi "Santo subito! Santo subito! - Sfânt imediat! Sfânt imediat!".

Comemorarea sa este un moment emoţionant, în care fiecare dintre noi trebuie să redescopere valoarea învierii, să se întoarcă la Cristos. Cuvintele sale trebuie să fie prezente şi astăzi în conştiinţele noastre: "Curaj! Nu vă fie teamă de Cristos! Deschideţi larg porţile inimilor voastre! El singur cunoaşte inima omului".

Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat un asemenea papă.

Bernadeta Eva