Asigurarea dăinuirii

"Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia, şi cu trupul meu îl voi vedea pe Dumnezeu, mântuitorul meu. Eu însumi îl voi vedea... şi ochii mei îl vor privi..." (Iob 19,25).
"Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci" (In 11,25-26).

Conştienţi de marele dar al vieţii, oamenii, îndeobşte, fac tot posibilul să-i asigure dăinuirea prin ansamblul de elemente şi mijloace perfectibile pe care le-au inventat. În aceeaşi dorinţă de dăinuire, în societatea contemporană sunt propuse o serie de metode, unele obligatorii, altele facultative, de asigurare a bunurilor şi a sănătăţii.

Acumulând multe şi de toate, omul contemporan pare să-şi spună: "Ai bunuri pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi desfătează-te!

Însă Dumnezeu îi zice: "Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele adunate ale cui vor fi?" (Lc 12,19-20). Foarte originală este "asigurarea de viaţă", care pare să dea uitării verdictul Creatorului, "cu moarte vei muri" (Gen 3,3).

Acela care a fost împuternicit să revină asupra acestui verdict, schimbându-l în cu viaţa vei trăi,

este Fiul lui Dumnezeu-întrupat, Răscumpărătorul, care a consfinţit adevărata asigurare a dăinuirii, spunând: "Eu sunt învierea şi viaţa!", afirmaţie confirmată imediat prin învierea lui Lazăr, cel decedat deja de patru zile. Acest gest dumnezeiesc al său prevestea, de fapt, învierea sa proprie, după puţin timp, înviere care constituie argumentul prin excelenţă al realităţii operei sale răscumpărătoare.

"Crezi tu aceasta", o întreabă Isus pe Marta. Întrebarea devine generală şi mereu actuală. Răspunsul afirmativ al Martei este însuşit de fiecare creştin şi actualizat prin cuvintele rostite în finalul Crezului: "Cred în învierea morţilor şi viaţa veşnică".

Viaţa creştină trăită în lumina acestei credinţe este cea mai bună asigurare a dăinuirii.

Cristos a înviat! Şi noi vom învia, aleluia!

P.A.D.