Cât bine putem face!

Sunt unul dintre feciorii de biserică ce l-am însoţit pe părintele la binecuvântarea caselor. Nu e prima dată când fac acest lucru. Am fost de multe ori şi cu ajutorul Domnului voi mai merge atât cât mă vor ţine puterile şi sănătatea. De fapt voi merge atât cât voi putea fi util.

E atât de plăcut să-i întâlneşti pe oameni la ei acasă, acolo unde se întorc de atâtea ori cu drag, unde pun atâta suflet ca să arate cât mai bine. I-am admirat şi mi-a plăcut mereu să-i întâlnesc astfel, de aceea poate şi dorinţa mea de a-l însoţi pe preot la binecuvântarea caselor. Cu o astfel de ocazie ai posibilitatea să vezi ce înseamnă sărăcia şi bogăţia, păcatul şi virtutea, adevărata faţă a oamenilor şi falsa imagine pe care o prezintă uneori în lume. Ce mai, ai ocazia să vezi de toate! Fiind om, nu poţi să nu fii marcat de ceea ce întâlneşti.

La un moment dat am intrat la o bătrână şi, deşi locuia într-o zonă oarecum centrală, nu avea curent electric. După ce îi fusese binecuvântată casa am ieşit pentru a merge mai departe. În pragul uşii m-am simţit tras de haină şi cu o voce temătoare, bătrâna mi-a spus: "Nu aveţi o lumânare în plus? Eu nu am curent electric şi le mai folosesc". Întrebarea m-a lovit direct la inimă. Sigur că i-am dat toate lumânările pe care le aveam şi am lăsat-o să înţeleagă că voi mai reveni. După terminarea binecuvântării caselor mi-am ţinut promisiunea. Împreună cu soţia am revenit la bătrână. S-a bucurat nespus de mult de vizită, ne-a poftit în casă iar eu, ştiind că nu are curent electric, i-am cumpărat o lampă nouă împreună cu gazul necesar pentru o perioadă destul de lungă de timp.

Din vorbă în vorbă mi-am dat seama că nu mai avea pe nimeni. Avea doi copii, dar erau plecaţi departe şi nu-şi permiteau să vină din motive bine întemeiate, iar această problemă îi cauza cea mai mare suferinţă.

Fiind destul de în vârstă, nu putea să meargă prea mult, de aceea nici nu prea ieşea din casă. La biserică nu mai ajunsese de mult timp. Nu ştia prea multe nici de schimbările din comunitate. Singurul care o vizita era poştaşul, care îi aducea lună de lună mica pensie pe care o primea în urma decesului soţului. M-a impresionat la ea şi luciditatea de care dădea dovadă şi recunoştinţa pentru gestul pe care i-l făcusem de a o vizita. Nu contenea să-mi strângă mâna în mâinile ei şi să mă mângâie. Atunci am înţeles câtă nevoie avea acea bătrână de cineva care măcar să o asculte, dacă nu să o şi ajute la micile treburi din jurul casei. Am rămas la ea mai mult timp, am ascultat-o, soţia i-a făcut puţină curăţenie, după care am plecat promiţându-i că o să revenim. Şi ne-am ţinut de promisiune. O simţeam ca pe mama mea.

Într-o zi, bătând la uşă, nu ne-a mai răspuns nimeni. Murise! Despărţirea de ea m-a durut mult. Mi-am propus ca împreună cu familia să ne rugăm pentru sufletul ei. Şi mi-am mai propus un lucru: să mă port frumos cu toată lumea, pentru ca atunci când voi ajunge la bătrâneţe să nu fiu abandonat. Sunt convins că binelui i se răspunde cu bine.

Pagină realizată de pr. Felician Tiba