Felix de Nicosia

Papa Benedict al XVI-lea l-a canonizat pe Felix de Nicosia, pe care l-a descris ca fiind un "umil frate capucin, ilustru fiu al pământului Siciliei, auster şi penitent, fidel celor mai autentice expresii ale tradiţiei franciscane, treptat modelat şi transformat de iubirea lui Dumnezeu, trăită şi actualizată în iubirea aproapelui".

Unul dintre cei cinci noi sfinţi ridicaţi la cinstea altarelor de către papa Benedict al XVI-lea la încheierea Anului Euharistiei şi a Sinodului Episcopilor este Felix de Nicosia (1715-1787), un frate capucin originar din Italia.

Felix de Nicosia s-a născut în familia Filippo Amoroso şi Carmela Pirro, în Nicosia, Sicilia, la 5 noiembrie 1715. A fost botezat în aceeaşi zi, primind numele de Filippo Giacomo. Tatăl său, vânzător de încălţăminte, a murit înainte ca Filippo să se nască, lăsând-o pe mama sa singură cu trei copii. Deşi familia s-a confruntat cu sărăcia, nu a uitat de credinţă.

Copil fiind, Filippo nu a urmat nici o şcoală. A lucrat în atelierul pantofarului Giovanni Cavarelli, aproape de fraţii capucini, pe care îi vizita adesea, admirându-le stilul de viaţă. La vârsta de 20 de ani i-a cerut superiorului călugărilor din Nicosia să vorbească pentru el cu părintele provincial din Messina pentru ca să poată fi admis în ordin ca laic. Cererea a fost repetată timp de opt ani, de fiecare dată primind răspuns negativ. Nu s-a descurajat, căci pentru el a fi om al lui Dumnezeu şi a fi capucin era unul şi acelaşi lucru, iar vocaţia sa era una matură, bine cântărită. În 1743, auzindu-se că provincialul din Messina va veni în vizită în Nicosia, Felix a cerut să îl vadă şi să îi explice dorinţa sa. Într-un final a fost primit în ordin.

La 10 octombrie 1743 şi-a început noviciatul în Mistretta, luându-şi numele de Felix. S-a distins prin ascultare, puritate, iubirea mortificărilor şi prin răbdare.

După ce a depus voturile la 10 octombrie 1744, a fost trimis la Nicosia. Ca frate, şi-a apropriat cuvintele sfântului Francisc, propunându-şi să trăiască pe pământ ca un pelerin şi ca un străin, fără să numească nimic "al său". A primit ca însărcinare să strângă pomenile. În practicarea misiunii sale era discret şi senin. Mulţumea ori de câte ori primea ceva, iar atunci când era respins cu cuvinte urâte accepta pentru Domnul toate umilirile: "Să fie pentru iubirea lui Dumnezeu". Deşi nu ştia să scrie ori să citească, cunoştea doctrina creştină. Ceea ce nu putea învăţa din lectura Sfintei Scripturi, învăţa cu inima şi era hotărât să îşi zidească sufletul zi de zi. Devoţiunea sa principală era la Cristos răstignit. În fiecare vineri postea cu pâine şi cu apă şi medita în faţa crucifixului patima şi moartea lui Isus. Venera în mod special Euharistia, petrecând ore întregi în faţa tabernacolului. De asemenea o preţuia mult pe Maica Domnului.

Spre sfârşitul vieţii, eliberat de îndatoriri, bolnav, era gata oricând să ajute, mai ales pe fraţii bolnavi de la infirmeria mănăstirii. Cu cât starea sănătăţii i se degrada mai mult, cu atât se concentra mai intens asupra lui Dumnezeu. La sfârşitul lunii mai 1787, a făcut febră mare, în timp ce lucra în grădină. S-a oprit numai sub porunca ascultării. Felix i-a spus medicului că ceea ce îi prescrie pe reţetă nu are sens, deoarece este pe sfârşite. Şi aşa a fost, căci a murit în ziua de 31 mai 1787.

A fost beatificat de papa Leon al XIII-lea, la 12 februarie 1888, iar apoi canonizat de papa Benedict al XVI-lea, la 23 octombrie 2005.

Prelucrare de Gabriel Trişcă