Dumnezeu ne ţinea de mână

Eram un tânăr ca oricare alt tânăr. Era însă ceva care totuşi mă deosebea de ceilalţi tineri. Era alegerea pe care o făcusem de a-mi trăi viaţa după propriu plac.

Prietenii ştiau că sunt un nonconformist. Părinţii mă renegaseră de mult, dar acesta era un aspect care nu mă afecta deloc. Atât timp cât aveam bani, aveam şi prieteni. Fetele se ţineau scai după mine, iar băieţii mă tratau deja ca pe un lider. Aşa am început să fumez, să consum alcool şi droguri. În ochii multor oameni eram deja o persoană rătăcită, nevrednică chiar să mă mai numesc persoană. Îmi procuram banii furând şi înşelând. Nu aveam o casă, nu aveam o masă. Eram un fiu risipitor într-un anturaj pe care l-am ales singur. În acea lume a mea, deşi nu aveam nimic, aveam de toate. Aveam euforie, aveam prieteni, aveam dozele necesare de drog, dar nu-i mai aveam pe părinţi, pe prietenii adevăraţi, nu mai aveam sănătate şi linişte sufletească, dar mai presus de toate nu-l mai aveam pe Dumnezeu, chiar dacă el continua să mă aibă.

Într-o zi m-am împrietenit cu o tânără. Era una dintre acelea care formau anturajul meu greşit. Nu ştiu cum m-am apropiat de ea. Nici nu ştiu ce a găsit la mine, că a acceptat să-mi fie prietenă. Afară de vicii, nu aveam nimic în comun, decât faptul că mai eram încă oameni, ceea ce ne-a şi salvat.

Trecuseră deja câţiva ani de când am ales să locuim împreună. Aveam doi copii, iar viaţa noastră rămăsese la fel de nonconformistă. Nu ne căsătorisem religios. Deveniserăm şi violenţi. Ne certam şi ne băteam între noi, îi certam şi-i băteam pe copii. Pentru vecinii de apartament eram o povară greu de suportat. Aşa am crezut noi că e bine. Aşa am crezut că trebuie să ne trăim viaţa, să facem ce vrem, când vrem şi unde vrem.

Şi ne-a permis Dumnezeu acest stil de viaţă până într-o zi. Eram doar noi doi, fără copii. Eram în căutare de resurse financiare într-una dintre bisericile retrase de munte. Aici am intrat şi am început să studiem terenul. Ne gândeam că vom găsi o mare sumă de bani, care să ne ajungă apoi să ne acoperim multele cheltuieli pe care le presupuneau viciile noastre.

Pentru a induce în eroare pe cei care ar fi intrat între timp, am îngenuncheat amândoi şi am improvizat o faţă rugătoare. Deja trecuse mai mult de un minut şi noi eram tot acolo, în genunchi, cu mâinile împreunate şi cu privirea spre luminiţa tabernacolului. Nu ştiu pe cine aşteptam. Starea noastră a devenit deodată inexplicabilă. Personal, n-aş fi dorit să mă ridic de acolo niciodată. Intenţiile mele rele au devenit deodată bune şi fără să realizez am început să plâng. Printr-o stare asemănătoare a trecut şi soţia mea. Acum plângeam amândoi. Ne-am îmbrăţişat şi instinctiv ne-am spus unul altuia: "Ajunge!" Venise vremea să terminăm odată cu viaţa noastră dezordonată. Ne-am prins de mâini şi, cu lacrimi în ochi, am recitat singura rugăciune pe care ne-o aminteam: Tatăl nostru. Atunci am simţit o pace interioară deosebită. N-am mai fi plecat de acolo niciodată! Simţeam cum Dumnezeu ne ţinea de mână şi dorea să fim cu adevărat fericiţi. Am rămas acolo până în momentul în care preotul a venit pentru sfânta Liturghie. Emoţionaţi, dar fericiţi, l-am rugat să ne acorde câteva minute. Era nevoie după atâţia ani de rătăcire!

Nici astăzi nu-mi explic ce s-a întâmplat. După acest eveniment ne-am căsătorit religios, am reintrat în rândul prietenilor buni, părinţii sunt din nou aproape de noi, iar noi suntem pentru cei din jur o veritabilă lecţie de iubire din partea lui Dumnezeu. Ştiu că fără el şi astăzi aş fi continuat acelaşi ritm de viaţă, cu o singură diferenţă: probabil că astăzi eram sau în puşcărie sau în spital. Dumnezeu însă a vrut să fiu acolo unde este locul fiecărui om, al fiecărei familii: în Biserica sa, căutând împărăţia lui Dumnezeu. (Mark - Mărturie dată la "Întâlnirea Naţională a Tinerilor", la Şumuleu Ciuc)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba