Biblia şi comunicarea

În instrucţiunea pastorală Communio et progressio cu privire la instrumentele de comunicare socială publicată în 1971 din dispoziţia Conciliului Vatican II, la nr. 11, găsim afirmaţia: "În timpul existenţei sale pământeşti, Cristos s-a revelat drept comunicatorul perfect... Deplina comunicare comportă adevărata dăruire de sine însuşi sub impulsul iubirii; or comunicarea lui Cristos este în mod real spirit şi viaţă".

Iar Cartea sinodală, la nr. 385, subliniază: "Comunicarea este un element constitutiv şi esenţial al vieţii Bisericii, deoarece credinţa creştină se fundamentează pe cuvânt, adică pe comunicarea lui Dumnezeu făcută creaturilor umane".

Aceste două citate nu sunt nicidecum două lentile paralele prin care poate fi privită Sfânta Scriptură mai altfel. Le propun mai curând ca invitaţie la o scurtă analiză a procesului de comunicare, aceasta reprezentând de fapt una dintre caracteristicile esenţiale ale Bibliei. Că textul sacru ar fi suport pentru Cristos, spre care conduce, s-a mai spus. Faptul că plenitudinea a tot ceea ce a fost interceptat ca mesaj divin se concentrează şi este absorbit în persoana sa a căpătat de mult contur de evidenţă pură în viziunea oficială a Bisericii. Dar că forma umană în care este exprimată comunicarea divină - nu numai în persoana Fiului făcut om - ar fi un semn al originii şi al asemănării cu Dumnezeu în însăşi fiinţa umană, poate că le-a fost dat altora să înţeleagă, din frământările şi aprofundările proprii în domeniul limbajului.

Astfel unul ca Walter J. Ong a ajuns să constate ca evidentă asemănarea omului cu Dumnezeu chiar şi în acest domeniu, al limbajului, al comunicării. Cum ajunge un copil să rostească primele cuvinte? Nu repetând ca un papagal sau după ce i se explică cum să folosească limba sau gura pentru a produce un anumit sunet. Pur şi simplu "creează" un limbaj propriu, mai întâi emiţând şi apoi elaborând silabe şi cuvinte. "Creează" în jurul său "o lume" de zgomote pe care o poate controla. Iar tendinţa de a produce sunete în acest mod creativ, în joacă, are legătură cu ceea ce-l distinge pe om de celelalte vietăţi: conştiinţa de sine, inteligenţa. Dacă într-o zi copilul emite un "zgomot" care seamănă cu cuvântul "mama" şi se întâmplă - din fericire - ca alături să-i fie acea fiinţă pe care o percepe ca fiind mare, caldă, frumoasă şi mereu gata să-l cocoloşească, iar la sunetul scos de el silabisind "ma-ma" se declanşează răsfăţul - pe linia iubirii mamă-fiu - va repeta "isprava". Cineva poate spune că a preluat un cuvânt care i-a fost repetat de nenumărate ori. Da, dar numai ca inspiraţie, poate chiar din inconştientul propriu. Nicidecum însă în sens mecanic.

Aşa începe elaborarea. Iar comunicarea, chiar dacă are la bază nenumărate surse de inspiraţie, este mereu o elaborare proprie în sens de "creaţie". Chiar şi cel mai umil scriitor sacru (în sensul de conştient de propriile limite) elaborează mesajul trecându-l prin propria sensibilitate. Expresia "aşa vorbeşte Dumnezeu" (deseori întâlnită în Biblie) nu indică o preluare mecanică. Oricât de mult ar dori să fie "instrument" în mâinile lui Dumnezeu, cel care scrie trebuie să aibă şi curajul de a "crea" (în sens artistic?) forma lingvistică, identificându-se cu mesajul şi cu cel în numele căruia se exprimă. Iar această "unire" intimă cu mesajul şi mai ales cu sursa divină nu este exterioară. Totul vine din interior, unde există - fie şi nedeclarată - iubirea. Iată de ce spune sfântul apostol Paul: "Chiar dacă aş vorbi limba îngerilor, dacă nu am dragoste... nu foloseşte la nimic" (cf. 1Cor 13,1 ş.u.).

Pr. Cristian Chinez