Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte...

Luna noiembrie ne invită să ne gândim mai mult la moarte şi la viaţă. Păşind prin cimitire, rugându-ne la mormintele celor dragi ai noştri, avem ocazia să realizăm din nou că viaţa se duce, că suntem tot mai aproape de veşnicie.

La o primă vedere pare că luna aceasta ne transmite o stare de pesimism. Boala şi moartea lovesc fără încetare. Toţi am lăcrimat şi am fost cuprinşi de durere când cei de lângă noi, cei dragi: prieteni, rude, cunoscuţi s-au îmbolnăvit sau ne-au părăsit.

Aceasta era şi constatarea Vechiului Testament: boala şi moartea lovesc, indiferent că omul este drept sau nedrept. Părea că moartea este cea mai puternică. Psalmistul strigă la un moment dat: "Este vreun om care să poată trăi şi să nu vadă moartea, care să poată să-şi scape sufletul din locuinţa morţilor?" (Ps 89,48). De aici şi sentimentul de lipsă de sens al autorului altui psalm: "Cel ce moare nu-şi mai aduce aminte de tine; şi cine te va lăuda în locuinţa morţilor (Ps 6,5).

Întrebările care se nasc de pe buzele multora sunt următoarele: Moartea este într-adevăr puternică şi face ravagii, dar există oare ceva mai tare decât moartea? Moartea produce frică şi-şi întinde umbra ei asupra vieţii, făcând-o neliniştită, chinuită. Există însă vreo ieşire din această stare?

În găsirea unui răspuns, vine cartea Cântarea Cântărilor care la un moment dat constată: "Iubirea este tare ca moartea" (Cânt 8,6). E adevărat: moartea face ravagii, tulbură, distruge, dar există ceva tot la fel de puternic: iubirea. Ea ridică, înalţă, construieşte şi merge până dincolo de existenţă, întocmai ca moartea.

În această zbatere şi frământare apare şi răspunsul Noului Testament. Este cineva care-i mai tare decât moartea. A coborât între noi, s-a născut la Betleem în sărăcie, le-a vorbit oamenilor, a fost condamnat la moarte şi răstignit, dar a înviat: A biruit moartea cu moartea pe moarte călcând.

Citind evangheliile, vedem că episodul furtunii potolite le-a permis apostolilor să concluzioneze: Isus, care porunceşte vântului şi mării, este stăpânul naturii. Dar sunt alte evenimente prezentate care îi conduc pe apostoli la o concluzie şi mai uluitoare: Isus are stăpânire asupra a toate din moment ce şi moartea îl ascultă.

Dumnezeu nu a creat moartea şi nici nu se bucură de pieirea celor vii.

Iair, un fruntaş al evreilor - ne relatează Evanghelia după Marcu (5,21-43) -, se apropie cu credinţă şi smerenie pentru a cere vindecarea fiicei sale. "Nu te teme, îi spune Isus, credinţă să ai". Şi fiica lui este înviată.

Vedem cum Domnul dă morţii un sens şi o speranţă. Fiica lui Iair dormea, cei dragi ai noştri dorm, noi vom dormi, toţi în aşteptarea Domnului care vine să pronunţe din nou acele cuvinte de odinioară: "Talita kum - Îţi spun scoală-te".

"Numai credinţa în Cristos îl poate călăuzi pe om către acel pas extrem şi să-i însenineze faţa. Prin Cristos şi în Cristos se lămureşte enigma durerii şi a morţii, care fără evanghelia sa ar fi de nesuportat" (GS 22).

Prin celebrările care au loc şi prin lecturile propuse din Sfânta Scriptură, luna aceasta ne reaminteşte că moartea, datorită lui Cristos, a încetat de a mai fi o sentinţă fără apel, un eveniment fără speranţă; viaţa continuă şi după moarte pentru toţi aceia care ştiu să-şi folosească timpul spre slava lui Dumnezeu, cum spune Isus: Cine îşi pierde viaţa pentru mine, o va afla (Mt 10,39). Cântarea care răsună în această lună: "Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte..." exprimă tocmai această speranţă.

Pr. Cornel Cadar

* * *

Anii vieţii noastre se ridică la 70 de ani, iar pentru cei mai tari la 80, şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi durere, căci trec iute şi noi zburăm" (Ps 89,10)