Motivaţie misionară

"Biserica trăieşte în lume, deşi nu aparţine lumii" (In 17,16) şi este trimisă să continue opera răscumpărătoare a lui Isus Cristos care, în timp ce, prin natura sa, are drept finalitate salvarea oamenilor, îmbrăţişează instaurarea întregii ordini temporale. De aceea lumea, destinată să glorifice pe Dumnezeu Tatăl în Cristos, este locul şi mijlocul vocaţiei creştine a laicilor care, prin forţa botezului sunt coresponsabili în misiunea Bisericii. Împlinind chemarea comună la sfinţirea apostolatului, creştinii sunt chemaţi să contribuie la sfinţirea lumii, mai ales cu mărturia propriei vieţi şi cu strălucirea credinţei, a speranţei, a iubirii, iluminând şi rânduind realităţile temporale din perspectiva lui Dumnezeu. Ei slujesc societatea trăind în mod radical Evanghelia şi evanghelizând culturile. În datoria lor politică şi socială caută să promoveze demnitatea persoanei umane, punând omul în centrul vieţii economico-sociale; se străduiesc să apere dreptul la viaţă, la libertatea conştiinţei şi a exprimării religiei. Primul loc al datoriei sociale îl ocupă familia şi sufletul datoriei apostolice este caritatea.

Papa Benedict al XVI-lea defineşte cu măiestrie alegerea fundamentală a vieţii fiecărui creştin şi motivaţiile datoriei apostolice într-o formulă sintetică a existenţei creştine: "Noi am recunoscut iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi şi am crezut în ea" (1In 4,16) (Enciclica Deus caritas est). Astfel, a recunoaşte şi a crede în iubirea pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre noi - pentru orice bărbat şi femeie de pe pământ - şi a simţi plenitudinea acestei iubiri, stimulează puternic dorinţa de a o împărtăşi, de a o comunica şi altora, deci de a trăi în mod activ propria apartenenţă la Biserica misionară. Conceptul de iubire fiind aşa de uzat în limbajul obişnuit, nu este de mirare că, până şi pentru creştini - chiar şi pentru cei mai devotaţi - e atât de greu să creadă în iubirea lui Dumnezeu, să accepte că el ne-a iubit mai întâi; acest lucru explică, cel puţin în parte, diminuarea conştiinţei măreţiei vocaţiei creştine. Cum să întărim această conştiinţă? O indicaţie găsim în enciclica Deus caritas est: "În faţa activismului şi a iminentului secularism al multor creştini - spune Sfântul Părinte - a venit momentul să reîntărim importanţa rugăciunii" (nr. 37). Aşadar, noi, toţi membrii Bisericii - preoţi, persoane consacrate şi laici - trebuie să ne axăm pe rugăciune, cultivând o familiaritate mai profundă cu Dumnezeu şi abandonându-ne voinţei sale sfinte. Doar în acest mod, chiar dacă suntem o "mică turmă", vom deveni plămada capabilă să fermenteze întreaga masă a omenirii, pentru că numai întâlnirea personală cu Tatăl lui Isus Cristos, prin care voim să-i conducem pe alţii, va putea să împiedice degradarea omului şi salvarea din sclavia răului. A fi conştienţi de propria vocaţie creştină înseamnă a crede că dragostea este posibilă şi că noi suntem în măsură să o practicăm. A fi creaţi după imaginea lui Dumnezeu înseamnă a crede că, prin harul său, suntem capabili să trăim şi să facem ca lumina lui Dumnezeu să pătrundă în lumea de astăzi atât de însetată de iubire (cf. DCE, 39).

"Pentru credincioşii creştini, ca ei să fie conştienţi de propria vocaţie în orice mediu şi în orice împrejurare" (Comentariul intenţiei misionare indicate de Sfântul Părinte, realizat prin grija sr. Elisabeta Adamiak, superioara generală a Surorilor Misionare "Sf. Petru Claver", situl Agenţiei "Fides").

Traducere de Minodora Mărtinaş